De foarte multe ori, am auzit profesori plângându-se de madărul de hârtii pe care le au de întocmit de-a lungul unui an școlar. Hârtii care planifică activitatea de la clasă, hârtii care planifică activitatea extrașcolară, proceduri de tot felul, care ar trebui să regleze activitatea numeroaselor comisii existente în școală, hârtii care dovedesc apoi că ai făcut tot ceea ce ai planificat în interiorul sau exteriorul școlii spre educarea elevilor.
Tocmai de aceea, de câte ori ies înafara țării îi întreb pe profesori dacă și ei au de făcut atât de multe hârtii. Și aflu, surprinzător sau nu, că și ei fac o mulțime de hârtii. Deci hîrțogăraia există în toate sistemele de învățământ, așa cum de fapt cred că ar trebui să existe în orice domeniu în care își desfășoară activitatea mai mulți oameni care au un scop comun și care caută să folosească metodele cele mai eficiente în a-l atinge. Și odată găsită calea corectă (mai exact spus… procedura corectă) să fie drum de urmat, cu nițele upgradări, căci oricum lucrurile se schimbă des, nu doar în interiorul sistemului, ci mai ales în afara lui.
Doar că noi avem o mare problemă!
Hârtiile acestea pe care le întocmim, în loc să ne simplice viața, fiind repere clare, ne-o complică îngrozitor de mult. Și asta în primul rând pentru că se dovedesc de prea multe ori inutile. Și cu toate că sunt inutile, facem copy-paste de la un an la altul, iar ele sunt validate fără prea multă analiză.
Să luăm de exemplu activitățile extrașcolare. În a căror capacitate de a educa eu cred foarte mult. Trebuie planificate la început de an școlar. Teoretic, planul acela ar trebui să se respecte întocmai. Doar că nu se întâmplă așa niciodată. Pentru că profesorul nu are cum să anticipeze de la începutul anului oportunitățile de învățare extrașcolare care pot să apară de-a lungul acelui an. Iar dacă ar fi să se țină de plan ar rata o grămadă de activități interesante pentru copii.
O să spuneți că nimeni nu-l împiedică să le facă. E adevărat, dar la fel de adevărat e că planul inițial este complet inutil în această situație. Și acesta este exemplul cel mai inofensiv posibil.
Unul dureros este cel cu violența în școală. De când fenomenul a devenit atât de vizibil, școlile au fost nevoite să facă proceduri, planuri de tot felul și alte hârtii, chiar de la început de an. Normal că sunt copiate din anul anterior. Și asta n-ar fi o problemă, dacă ar fi modificate măcar în locurile unde s-a văzut că cele prevăzute nu au funcționat (pentru că avem un dosar întreg al acestei comisii și un fenomen al violenței care nu dă semne că vrea să scadă). Și, totuși, ele sunt validate. Și-atunci, ce concluzie trage profesorul? Fucționează, nu funcționează, corect sau nu, eu sunt obligat să fac hârtii. Le fac îndârjit și nici nu-mi dau interesul să schimb ceva. Pentru că nu cred în ele și-mi sunt inutile.
Și, totuși, eu cred în utilitatea acestor hârtii… Însă în ce situație sunt cu adevărat utile?! În situația în care școala nu e doar un sistem de hârtie. Este un organism viu, în care inima funcționează cu sprijinul plămânilor, în care ochii ajută urechile să perceapă corect realitatea, în care sângele pulsează pe calea corectă, legând rețeaua.
Din păcate, oricât de mică ar fi o școală, e de prea multe ori un organism în care inima bate în ritmul pe care îl vrea ea, rinichii uneori mai lenevesc, ficatul își întârzie adesea procesele… Și toate astea pentru că hârtiile acelea care ar trebui să arate ce să facă fiecare organ ca organismul să funcționeze, sunt doar copy-paste, inutile și chiar apăsătoare. Iar organismul e intrat deja într-o comă profundă…
