full screen background image

18 septembrie – Toți apți de muncă

Cu siguranță ați auzit de cazul învățătoarei suplinitoare, care a pulverizat gaz lacrimogen într-o sală de clasă, pentru a liniști doi copii de 6 și 7 ani care o deranjau. Mă întrebam dacă mai sunt lucruri de spus sau de analizat în cazul dumneaei. Pentru că s-au spus deja multe, iar concluzia e clară: un astfel de comportament nu are ce căuta nu doar în sala de clasă, ci nici în curtea școlii sau oriunde altundeva unde e vorba despre educație, indiferent de vârstă. Pentru că a pedepsi sau încerca să corectezi un comportament nedorit al unui copil cu spray-ul paralizant, e de domeniul psihiatriei.

Deci nu vreau să mă refer la acest caz, singular sper. Ci la sistemul acesta păcătos de învățământ, care se vede obligat să accepte anual persoane noi la catedră, în baza unor hârtii făcute la viteză de medici specialiști.

În primul meu an la catedră, nu-mi amintesc ca vreun medic psiholog să mă fi testat. În schimb, de-a lungul timpului, periodic, în prima parte a anului școlar, un specialist a stabilit că sunt întreagă la minte și că pot preda și altora din cele pe care le știu. Mă îngrijorează însă, de fiecare dată, felul în care se dau testele acestea.

La zile bune după începerea cursurilor (adică în primele săptămâni de școală nu contează dacă ești sau nu apt de a preda), ești anunțat în privința zilei și orei la care trebuie să te prezinți într-o sală din școală să fii testat. De fiecare dată uit data și-mi amintesc doar când văd coada lungă de profesori agitați pentru că nu vor să lipsescă la orele de după-amiază sau la altele pe care le-au programat în acea zi.

Îmi zic că uitarea mea n-o fi de domeniul psihiatrirei și mă așez liniștită la coadă. Minutele trec, punându-mi mai rău răbdarea la încercare decât o fac uneori copiii, și-n cele din urmă intru. Cum spuneam, e după mijlocul zilei, de cele mai multe ori, cu puțin noroc nu în zgomot de recreație, dar după câteva ore în care lucrurile la clasă au funcționat mai mult sau mai puțin cum mi-am dorit.

După patru ore în care creierul a funcționat la capacitate maximă și patru pauze în care se străduie să intre în stand-by în zgomotul energiei ce se descarcă pe holurile școlii și după o așteptare prelungită la coada de profesori. Intru obosită, nițel flămândă, cu îndoieli că voi trece testul, având în vedere contextul. Mi se explică vag ce am de făcut, pentru că se consideră că fiind profesor mă prind repede.
Unde n-am înțeles prea bine, aș putea să trag cu ochiul la vecin, dar mi-e rușine, drept urmare încep să completez, cât pot de repede, pentru că mi-e foame. Iar cine mă cunoaște știe că nu reacționez tocmai bine la foame. Reușesc de fiecare dată să completez testul, Dumnezeu știe cum, și plec repejor cu îndoiala în suflet a faptului că am putut fi destul de coerentă, căci, iar spun… sunt obosită și flămândă și deranjată de momentul ales pentru testare. Și plec. În niciun an n-am fost anunțată în privința rezultatului testării, dar am tras concluzia că încă sunt aptă de a preda. Așa cum s-au dovedit toți colegii mei, fără excepție, în cei peste 20 de ani pe care îi am la catedră, deși în privința unora aveam câteva îndoieli.

Iar directorul e bucuros, deși nu știe prea bine cum și-a făcut medicul treaba, important fiind că va umple un alt dosar de hârtii. Medicul e și el bucuros, părând să-i pese mai puțin de cum și-a făcut treaba, eu bucuroasă că am terminat, deși mi-ar fi plăcut să știu cum mi-am făcut treaba. Însă toți apți pentru un an nou de școală.

comments

comments




Notă de informare privind protecţia datelor personale

Acceseaza