full screen background image

27 mai – Sistem de învățământ în picaj

Radu Gologan, președintele Societății Române de Matematică, afirma într-un interviu că sistemul de învățământ nu trebuie salvat, ci deocamdată trebuie oprit din cădere. O afirmație de mult bun simț, aș spune, și realistă. Căci să salvezi sistemul de învățământ la acest moment și să-l faci unul funcțional pentru societatea în care trăim, peste noapte, e imposibil. Să-l oprești însă din picaj e o țintă cu șanse mai mari de reușită. Nici asta, însă, peste noapte.

Pornind de la afirmația lui, mi-a apărut în minte o imagine. A unei păsări cu care poate fi asemănat sistemul nostru de învățământ. O pasăre născută pe pământurile noastre, nu migratoare, ci una care își duce traiul precum vrăbiuțele care nu pleacă nici iarna de pe la noi. O vrăbiuță veselă, care, pe vremea lui Spiru Haret, deprinsese zborul și zbura lin dar ambițios, în admirația altor zburătoare. Chiar dacă vântul sau ploile îi mai dădeau de furcă uneori, nu o dezechilibrau într-atât încât să-și piardă direcția. Mai cobora uneori, apoi se ridica din nou. E drept că vremurile și vremea nu-i dădeau atât de mult de furcă.

Timpul trecând, pasărea a îmbătrânit. Cu toate că puterile îi scădeau, a reușit să-și continue zborul aparent la fel de lin, e drept, că la înălțime mai mică și cu o viteză mult mai scăzută. A continuat să planeze, mai puțin elegant poate, dar deasupra pământului oricum.
Când au început, însă, fenomenele extreme din secolul XXI, provocate sau nu de experimentele ,,meteorologice” ale țărilor calde pe care pasărea noastră nu le văzuse niciodată în zbor, a început să piardă din echilibru. Au început să-i cadă din pene, una câte una, a început să fie mai greoaie, a început să-i scadă vederea și din ascuțimea altor simțuri. Schimbările acestea n-au venit deodată peste ea, ci una câte una. Așa că pasărea noastră nu și-a dat seama cât de mult a pierdut din înălțime decât atunci când a simțit că aripile ating vârfurile copacilor de pe pământ. Atunci a privit în jos și, dându-și seama cât de puțin mai este până să se prăbușească, a început să dea cu disperare din aripi. Reforme peste reforme, schimbări peste noapte ale regulilor, manuale unice, alternative și iar unice și iar alternative, materii scoase reintroduse și apoi scoase din nou, nenumărați miniștri… Doar că disperarea a obosit-o și mai mult și-a început picajul.

Privesc această pasăre bătrână cum cade și mă doare. Și mă-ntreb ce-i de făcut să nu o văd strivită la pământ. Dar, pe de altă parte, mă întreb dacă nu cumva asta ar fi soluția, cu speranța că va renaște, nu în vrăbiuță, ci pasăre Pheonix. Cu toate astea nu mă lasă sufletul să o privesc spectator și să o las să cadă acum. Așa că-i mai suflu din când în când în aripi, alături de ceilalți cărora le e dor de zborul ei. Și, totuși, impactul pare iminent…

comments

comments




Notă de informare privind protecţia datelor personale

Acceseaza