full screen background image

20 mai – Zâmbește, școală!

Nu știu ce reușiți dumneavoastră să mai citiți, cu excepția titlurilor de știri din jurnalele Tv, a celor ce sunt necesar a fi citite pentru job sau mesajelor din spațiul virtual. Sincer, nici eu prea multe, acum că nu e vacanță. Sunt multe lucruri ce-mi fac plăcere, dar pe care nu le fac doar pentru că e școală și sunt multe de făcut aici. Sper să le fac în perioada verii. Uneori, însă, a citi scrieri pe diferite bloguri poate fi chiar o lectură plăcută și foarte interesantă. Din care afli că și alții gândesc în aceeași direcție cu tine.

Pentru că am găsit o postare cu care am rezonat mult și bănuiesc că veți face și câțiva dintre dumneavoastră asemenea, m-am decis să vă citesc un fragment, pentru că prea le spune bine autoarea postării. În plus, comentariile ce urmează postării sunt și ele foarte interesante și favorabile celor exprimate.

E vorba despre o scrisoare virtuală, cum spuneam, adresată școlii, de către un părinte de elev. Și începe cam așa:

“Este foarte greu – de fapt aproape imposibil să pornești la drum cu cineva care se schimbă după cum bate vântul. Ești nestatornică, draga mea școală, imprevizibilă, influențabilă și la cheremul tuturor și asta, iartă-mă că ți-o spun, nu face casă bună cu nimeni. Doar îi obosește teribil pe cei obligați să conviețuiască cu tine, fie copii, părinți sau profesori. E momentul să te maturizezi, să te uiți în jur și să spui stop, e de ajuns cât te-ai lăsat trasă ba la stânga, ba la dreapta, fără să ai un scop în viață, doar acela de a face pe plac și a servi unor orgolii. Și, atunci când doi adulți nu se înțeleg și se ceartă, copiii sunt primii care au de suferit. La tine e vorba de generații întregi de copii debusolați, obosiți, fără chef și țintă. Acum e vorba și de copilul meu. Așa că am decis să-ți scriu (…) Aș vrea să zâmbești. Să te bucuri pentru menirea ta. Să fii fericită că ai ocazia să crești oameni, să-ți petreci viața printre copii. Te rog, fă-i să te placă, plăcându-i la rândul tău. Nu le mai pretinde respect prin frică, ci respectă-i tu prima și vei primi la rândul tău aprecierea și încrederea lor din dragoste. Și încă o dată, învață să zâmbești. Să le zâmbești. Este îngrozitor de trist să fii obligat să-ți petreci zilnic ore bune din viață într-un loc unde nu se râde, nu se fac glume, unde șeful te ceartă și unde nimeni nu-ți ia apărarea. Gândește-te la asta (…) înainte de a încheia, aș vrea să-ți spun de ce, cu toate criticile pe care ți le-am adus, continui să-ți spun dragă. Pentru că, măi școală românescă, tu mie chiar îmi ești dragă. Știu că nu ești ușoară, știu că nu ești blândă deloc și nici răbdătoare, că ești pretențioasă și cicălitoare, dar eu cu tine am învățat multe, eu cu tine mi-am descoperit pasiunea pentru franceză (…) tu m-ai pus să citesc cărți pe care nu cred că le-aș fi citit altfel și tu, prin faptul că exiști, mi-ai dat dreptul la o normalitate pe care alți oameni nici nu visează să o atingă. Din păcate însă, pentru copilul meu, nu știu dacă o să poți să fi la fel de dragă. Și știi de ce? Pentru că tu nu-l vrei de fapt pe el, pe copilul meu, cel crescut de mine (…) ci pe cei crescuți și formați într-un alt tip de societate la care tu, dragă țară, tot nu vrei să renunți.”

Mi-a plăcut… Sper că și dumneavoastră… Deși tonul e destul de trist și pe alocuri lipsit de speranță. Așa cum pare adesea și școala pentru mulți. Dar poate, cine știe?, câțiva dintre cei care-i trec pragul – profesori, părinți sau elevi – vor încerca măcar astăzi să facă în așa fel încât să se zâmbească mai mult în sălile de clasă. Un zâmbet de la fiecare. De jos în sus, cum am mai spus-o. Și-n cele din urmă, va zâmbi poate și școala. În doze mai mici sau mai mari.

comments

comments




Notă de informare privind protecţia datelor personale

Acceseaza