full screen background image

10 mai – Imperfectă… de adolescent

În urmă cu 25 de ani, actorul George Mihăiță propunea un proiect de lege prin care să existe în România o zi în care să se marcheze Ziua Adolescenților. 3 ani mai târziu erau sărbătoriți pentru prima dată cei despre care se spune că trec prin perioada cea mai dificilă, adolescența. A doua duminică din mai e anual ziua lor.

Chiar zilele trecute, ștergând praful de pe niște albume de fotografii, mă întrebam care e perioada în care m-aș întoarce în timp, dacă mi-ar fi la îndemână. Mi-am dat seama că nu pot să aleg, pentru că fiecare, în felul ei, mi-e dragă. În schimb, mi-aduc bine aminte cât de mult îmi doream să cresc mai repede, să fiu independentă, să călătoresc când și unde vreau. Normal că singurele lucruri la care nu mă gândeam, dorindu-mi să cresc, erau grijile pe care urma să le aducă fiecare etapă din viață. E drept că acum continui să-mi doresc să cresc, dar dacă se poate… timpul să fie mai îngăduitor. Să cresc ca-n poveștile pe care le citeam la școală… într-un an ca alții în zece și, dacă se poate, cu cât mai puține riduri.

Constat însă că și acum visez la fel de mult precum o făceam în adolescență. Ceea ce ar putea să-mi dea sentimentul că n-am uitat starea de atunci și-n felul acesta mi-e mai ușor să-i înțeleg pe adolescenții de astăzi. Greșit! Pentru că adolescenții de astăzi, ca și cei de ieri sau de alaltăieri, ca și cei de mâine, nu prea-și doresc să fie înțeleși. Pentru că, dacă ar fi, nu s-ar mai încadra în marea aceea de adolescenți care experimentează, care ,,învață mersul pe valuri, în picioare”. Nu ar putea să-ți mai reproșeze că ai așteptări prea mari de la ei, că te concentrezi doar pe greșelile lor, că ești cicălitor și cinic uneori, că nu îl asculți așa cum și-ar dori ei.

De fapt, am senzația că nu doar ei își asumă rolul de adolescent ce-i musai dificil și neînțeles, ci și noi, părinții, ne asumăm un rol special în această perioadă. Ne luăm foarte în serios rolul de părinte de adolescent. Anticipăm mai mult dificultățile acestei vârste, decât frumusețea ei. Și acționăm preventiv. Iar la final, constatăm că preocuparea suplimentară a noastră pentru această vârstă nu a prea schimbat nimic. Că adolescentul a căzut, apoi s-a ridicat ,,zvelt și calm” și simultan cu ceilalți adolescenți a deprins mersul mersul pe valuri, în picioare.

Pe Nichita Stănescu îl iubesc tot din adolescență… Si ,,Adolescenți pe mare” mi-a plăcut dintotdeuna. Doar că mi-e greu să fac precum îmi oferă el modelul… Mi-e greu s-,,aştept un pas greșit să văd, sau o alunecare/ măcar pân’ la genunchi în valul diafan/ sunând sub lenta lor înaintare”.

Și uite-așa, fără străduință, îmi iese să fiu o mamă imperfectă de adolescent, iar lui să fie adolescentul perfect…

comments

comments




Notă de informare privind protecţia datelor personale

Acceseaza