Am o dilemă legată de spovedanie și post. Am învățat la școală că e drumul spre iertarea păcatelor. Că nu e un drum simplu. Presupune a te abține de la diverse mâncăruri, gânduri și fapte. Și, după o perioadă, când te simți pregătit, mai mult sufletește, decât trupește, să pășești în biserică, îndreptându-te spre duhovnic, cel căruia îi încredințezi greaua misiune de a-ți mijloci iertarea din partea lui Dumnezeu.
Aud că o sumedenie de oameni, mai ales în această perioadă din preajma Paștelui, urmează acest drum. Mai mulți cei vârstnici, pentru că au prins vremuri în care nu doar credința, ci și Biserica era leac pentru suflet. Și pentru că așa e tradiția: să pășești curat în prima zi de Paști. Mai puțini cei tineri, cărora credința le pătrunde anevoie în suflet, iar Biserica e locul unde poposesc spre reculegere mai rar. Iar tradițiile sunt nițel diferite și perimate pentru ei.
Eu, una, cred că e un lucru minunat acesta cu postul, atâta vreme cât nu înseamnă doar a te abține de la diverse alimente, uneori cu gândul mai mult la scăderea în kilograme, decât în păcate.
Deci, pornim de la ideea că postul alimentar e doar unul din pașii propuși pentru a obține iertarea păcatelor. Al doilea ar fi cel ce ține de ceea ce iese pe gură, nu de ceea ce intră pe gură. Adică de cuvintele rostite. Cuvinte frumoase, ce clădesc în această perioadă, mai mult decât în altele… Cuvintele însă sunt măsură a gândurilor. Iar pentru a fi de folos, și gândurile trebuie să fie unele ce clădesc.
Surpriză, însă! Nu-mi pare că această prioadă a Postului Mare e mai altfel decât în restul zilelor. Oamenii-mi par la fel. Cu bune și rele, cu gânduri și fapte din cele mai diverse. Deci, numărul celor care postesc nu schimbă sesizabil cantitatea de bine din lumea creștinilor.
Și-atunci mă întreb dacă postul a însemnat mai mult decât privarea de anumite alimente cărora le ducem dorul. Și dacă e așa, mă mai întreb dacă cei care se spovedesc mai au convingerea că păcatele, mai mici sau mai mari, mărturisite, mai pot primi iertarea aceea veritabilă.
Pentru că mi se pare că veridicitatea iertării vine întâi din noi. Noi suntem cei care ne spunem primii că am merita să fim iertați și asta doar dacă ne-am iertat deja. Căci, altfel, n-ar fi rost pentru nici un demers. Dacă noi înșine nu ne putem ierta, cine să o poată face?! Căci se presupune că noi suntem cei mai îngăduitori cu propriile păcate.
Întrebări, cum spuneam, legate de post și spovedanie. Suma lor e o dilemă pe care o am în fiecare an în preajma Paștelui. Și nici măcar nu am pretenția să o rezolv. Căci tot ce ține de credință și biserică încă mai e o mare și frumoasă taină pentru mine, ce merită continuu explorată. Folosind bineînțeles și doze de educație.
