În 1895, Spiru Haret cel care a fost profesor, inspector școlar și ministru al educației de trei ori afirma: “Cum arată astăzi școala așa va arăta mâine țara”. În acord cu cele spuse de el, privesc spre școală și încerc să-mi imaginez cum va arăta mâine țara.
Încerc să fac abstracție de faptul că școala, astăzi, e în multe nevoi materiale. Pentru că e greu de anticipat dacă va fi și țara la fel de săracă, mâine. Iar bogăția sau sărăcia sunt reglate de oameni și de faptele lor.
Și atunci, încercând să-mi imaginez cum va arăta țara mâine, privesc spre oamenii din școala de astăzi. Și-mi pare că, deși fiecare școală este un furnicar mai mic sau mai mare, mulți se simt singuri. Profesorii se simt singuri. Și aceia care încă mai privesc spre părinți și elevi rătăcind în timp în urmă cu treizeci de ani, și aceia care privesc spre elevi și părinți rătăcind în viitor, visând la țări în care învățământul funcționează mult mai bine.
Prima categorie de profesori este cea pe care am putea-o numi a “profesorilor de ieri”. Și nu o spun în sens peiorativ, pentru că ieri cunoșteam o mulțime de profesori în fața cărora îmi scot astăzi pălăria. (E drept că-i reîntâlnesc pe cei mai mulți pe stradă și nu pe holurile școlilor și mă înclin în fața lor.)
Mă gândesc însă la profesorul de ieri care încă e la catedră și astăzi. Și are intenții bune. Doar că nu mai ajunge la inima și mintea copilului, prea preocupat de imaginea elevului de ieri și deloc de cea a celui de azi. Pe cel de astăzi spune că nu poate și nici nu vrea să îl cunoască prea bine, pentru că nu-i e pe plac. Așa că e rigid profesorul. Și trist. Și se simte singur.
A doua este cea a profesorului de mâine. Pentru că mai are ceva de învățat ca să merite să fie numit astăzi, în deplinătatea cuvântului, profesor. Deși tânăr, nu chiar atât de entuziast… și privește cu jind afară. Unde școlile sunt altfel. Nu știe exact cum, dar bănuiește că acolo e mult mai bine. E nerăbdător și grăbit și nu-și face nici el timp suficient să-l cunoască mai bine pe elevul de astăzi. Așa că e împrăștiat, visător și la fel de trist ca și cel din prima categorie.
Și mai e o categorie, nu știu cât de numeroasă, important însă că există. Care nu are vârstă. Și asta pentru că a înțeles că trebuie să se adapteze elevilor de astăzi. Nu doar acum, ci și mâine, în fiecare zi. Și nu are timp nici de nostalgii, nici de visuri despre țări îndepărtate. Știe că are vocație aici și acum, pentru că se simte confortabil în sala de clasă tocmai pentru că îi aduce zilnic provocări. Și nu e nici trist atât de des, și nici nu se simte singur atât de des, chiar dacă e neînțeles de primele două categorii.
Nu-mi place să așez în coloane și categorii oamenii. Dar de data aceasta mi-a fost de folos, privind spre școala de astăzi și dorind să-mi imaginez țara de mâine. Școala de astăzi îmi pare cam tristă. Și, tocmai de aceea, nu vreau să proiectez aceiași imagine țării de mâine. Pentru că sper să se-nmulțească numărul profesorilor aceia, fără vârstă.
