Vorbeam zilele trecute unor adulți despre importanța unei comunicări eficiente în cadrul oricărui parteneriat. Când spun parteneriat, mă refer și la cel de acasă – pentru că, până la urmă, și căsnicia este un parteneriat pe termen lung, de cele mai multe ori – și la cel de la serviciu, și la cel care îi așază pe părinți, elevi și profesori pe același drum, lung de cel puţin patru ani.
Comunicăm atât de mult încă din primii ani de viață, încât acest act devine parte vitală a existenței noastre, precum hrana zilnică sau respirația. Și cum se întâmplă de cele mai multe ori cu un lucru pe care îl practici zi de zi, comunicarea devine pentru toți un automatism. Unii suntem mai pricepuți în a comunica cu ceilalți, alții suntem mai pricepuți în a comunica cu noi înșine. În toate formele. Felul în care comunicăm se schimbă, ce-i drept, odată cu înaintarea în vârstă. Pentru unii, care sunt preocupați de eficiența comunicării, schimbarea vine și din preocuparea conștientă de a-și îmbunătăți interacțiunea cu ceilalți. Pentru alții, doar ca o urmare firească, mai puțin conștientizată, a trecerii prin viață.
Când vine vorba însă de profesori, cred că actul comunicării eficiente ar trebui să fie o preocupare permanentă, dacă își doresc succesul în profesia pe care și-au ales-o, de a deschide mințile celor tineri pentru cunoașterea academică. Nu este suficient ca profesorul să fie tobă de carte pe disciplina pe care o predă. La fel de important sau poate chiar mai mult, este felul în care transmite cunoștințele.
Felul în care reușește să stârnească celor tineri curiozitatea de a ști mai mult. Felul în care asigură o atmosferă potrivită manifestării dorinței de a învăța.
Îmi spunea zilele trecute o colegă, foarte bine pregătită în disciplina pe care o predă, că nu înțelege de ce elevii nu îi adresează întrebări, atunci când nu pricep ceva. Și culmea, lucrul acesta nu se întâmplă doar la o clasă, ci la mai multe. Încerca să așeze vina în dreptul elevilor. Iar eu m-am întrebat, atunci, de ce nu așază vina, măcar pentru câteva momente, și în dreptul ei.
Oare nu cumva lipsa de curaj a copiilor e cauzată de felul în care comunică la clasă? Degeaba întrebi un copil dacă a înțeles ce i-ai predat, dacă o faci încruntat, iar tonul vocii transmite de fapt că… e jale, dacă e vreunul care nu a înțeles. Atâta vreme cât nu există un acord între cuvintele rostite și mesajul transmis din privire, din tonul vocii, n-ai cum să primești un răspuns sincer la această întrebare.
Probabil că știți că noi, oamenii, comunicăm mai puțin de zece la sută prin cuvinte. Restul o facem din felul în care privim, din volumul vocii, din gesturi și mimică și multe altele care nu țin de cuvinte. Cred însă că a uitat colega mea acest lucru și ar fi bine să i-l reamintesc la viitoarea întâlnire, spre binele ei și al elevilor care citesc dincolo de cuvinte.
