Într-un an 2019 “al cărții în România” nu despre dorințe, putințe sau neputințe legate de lectura celor mai mici sau mai mari vreau să vorbim. Ci despre o carte. Al cărei titlu este binecunoscut de foarte mulți dintre dumneavoastră. Și nu e mic numărul celor ce se declară fani ai ei. Sau spun că este printre puținele cărți pe care și le amintesc din copilărie. Am avut chiar, la un moment dat, sentimentul că e o modă în a fi un adept al “Micului Prinț”. Pentru că despre cartea lui Antoine de Saint Exupery mi-aș dori să facem zicere astăzi.
Mărturisesc că eu nu mi-o amintesc din fragedă copilărie. Primele amintiri legate de prințul cu pricina sunt, cred, de prin gimnaziu. Când la orele de franceză am fost pusă în fața aceluiași desen în fața căruia ați fost puși și dumneavoastră, cei care ați citit cartea. Și-mi amintesc că am văzut, asemeni multor altora, o pălărie și nicidecum un șarpe boua ce mânca un elefant. Iar lipsa de imaginație vădită în acest exercițiu m-a afectat, căci credeam la vârsta adolescenței că nu duc lipsă deloc de ea.
L-am reîntâlnit apoi pe Micul Prinț și la orele de limba română din liceu. Depășisem deja supărarea legată de lipsa imaginației și călătoream cu ochii minții pe planetele enumerate în carte. Simplu, fără prea multe analize, deși profesoara ne solicita diverse interpretări literare. La vârsta aceea luam multe în glumă, iar pe Micul Prinț îl vedeam doar mic, călător și abia dacă începeam să întrezăresc dezamăgirea și optimismul lui.
Anii au trecut. Și mi s-a întâmplat să-l reîntâlnesc pe Micul Prinț la maturitate de mult mai multe ori decât am făcut-o la vârsta la care aveam timp să citesc jumătate din zi. L-am reîntâlnit o dată mamă fiind, l-am reîntâlnit o dată profesor fiind, l-am reîntâlnit de mai multe ori pentru că mi se întâmplă să nu găsesc seriozitate în lucrurile “serioase” ale adulților, ci în cele aparent mărunte ale copiilor.
Și la fiecare reîntâlnire a Micului Prinț mi s-a părut că descopăr ceva nou… Un singur paragraf însă îl regăsesc neschimbat de fiecare dată și nu mă plictisesc niciodată de adevărul cuprins în el: “Oamenilor mari le plac numerele. Când le vorbiți de un nou prieten, nu vă întreabă niciodată ceea ce este cu adevărat important. Nu vă întreabă niciodată “Cum sună vocea lui? Ce jocuri îi plac? Colecționează fluturi? Ei vă întreabă câți ani are? Câți frați are? Cât cântărește? Cât câștigă tatăl său?” Numai atunci ei vor crede că l-au cunoscut.”…
Micul prinț rămâne același. Mereu. Noi însă îl găsim schimbat de fiecare dată, pentru că noi suntem cei ce suferim schimbarea, rostogoliți de timp. Repede și obositor. Și mă gândeam că, într-un an al cărții în România, v-ați putea face rost de o pauză. Scurtă. Timp suficient pentru a-l reîntâlni pe Micul Prinț. Și-apoi puțin mai lungă pentru a procesa felul în care l-ați regăsit. Suma timpului petrecut în compania lui e egală cu multe doze de educație.
