full screen background image

23 ianuarie – Foarte bun… în ciuda celor care spun că e foarte bun

Aproape fiecare dintre noi avem un aliment preferat. Pe care îl ridicăm în slăvi, pe care îl recomandăm și celorlalți, cu gura până la urechi, și despre care spunem că, și dacă l-am mânca zilnic, tot nu ne-am săturat de el. Și totuși, dacă am fi nevoiți să rămânem doar cu acel aliment în meniu timp de vreo șapte zile… sunt sigură că oricât ne-am propune, nu ne-am mai bucura de el, nu i-am mai aprecia gustul și nu ne-ar mai trebui să îl consumăm măcar vreo câțiva ani de aici încolo.

Cam așa și cu Eminescu. Cel care a fost învelit pentru multă vreme într-un strat consistent de miere și servit mult, mult prea des, elevilor. Urmarea? Unii au făcut… intoleranță la Eminescu. Iar peste ani, adulți fiind, au ajuns să se întrebe: “Care-i treaba cu Eminescu ăsta?” Și privind experiența anilor lor de școală, le dai dreptate să se întrebe. Pentru că, după păsărele somnoroase și vorbele lui Mircea din scrisoare, nu i-au mai trecut prea multe pe la ureche scrise de Eminescu. Și asta, dintr-un reflex de respingere a ceea ce prea des, prea mult, prea îndulcit, i s-a spus despre el, în vremea când era elev. Iar spusele profesorului, crezute sau nu, interiorizate sau nu, trebuia reproduse. Acum, adult fiind, are voința și putința de a alege. Iar el spune nu. Nu vrea să stea de vorbă prea mult DESPRE Eminescu cu ceilalți și nici prin gând nu-i trece să stea de vorbă CU el… cu Eminescu.

N-a apucat să citească mai mult de vreo zece dintre poeziile lui, acelea învelite de profesorii în stratul prea gros de miere, n-a irosit timp să citească nimic din proza lui, iar despre publicistica lui abia dacă a auzit ceva.

Și cel mai trist este… că nu e vina lui. E a celui trimis în viața elevului de a deschide drumul spre Eminescu. Și-n loc de asta, profesorul l-a trimis pe Eminescu direct în mit, fără să-l ajute pe elev să-l cunoască cu adevărat pe Eminescu, ca mai apoi acesta să-l așeze unde simte el de cuviință. Dacă ar fi făcut altfel, ar fi existat o șansă ca, peste ani, fostul elev, privind spre Eminescu, să nu mai simtă gustul acela coclit în gură, ci poftă de a testa lucruri negustate de mult timp, a redescoperirii.

Pentru că lui Eminescui i se potrivesc aceleași cuvinte pe care le-a rostit Robert Graves la adresa lui Shakespeare. El “se remarcă prin faptul că este într-adevăr foarte bun, în ciuda tuturor celor care spun despre el că este foarte bun”.

Sau, mai simplu, ca-n vorba românească înțeleasă de mulți greșit… la pomul lăudat nu te du cu sacu, dar DU-TE, chiar și cu mâna goală! S-ar putea să descoperi că a meritat…

comments

comments




Notă de informare privind protecţia datelor personale

Acceseaza