De curând, cineva mi-a activat imaginația, legat de felul în care punem etichete pe diferitele profesii cu care interacționăm. Și asta pentru că am sesizat o oarecare reținere la persoane din jurul meu, persoane care înainte erau mult mai deschise în a reda anumite experiențe și a-mi cere un sfat. Acum, sunt parcă mai reținute, din teama de a nu fi analizate și apoi disecate, în felul cum se crede că o fac psihologii.
Și, uite așa, mi-am dorit să listez câteva din stereotipiile legate de diferitele profesii sau ocupații.
Despre doctori recunoaștem cu toții că au depus un efort mare studiind mult în facultate și în perioada rezidențiatului, dar nu uităm să adăugăm faptul că salariile frumușele pe care le au, au meritat tot efortul. Unde mai pui că banilor trecuți pe “fluturaș” li se adaugă și cei din plicurile strecurate elegant în buzunarele albe.
Despre avocați gândim cu toții că nu e cazul să le plângem de milă în privința veniturilor și mai glumim, făcând ușor din ochi, că într-adevăr e nevoie de armata de absolvenți de drept – mai mult sau mai puțin pregătiți – existentă pe piața muncii, la cât de mulți infractori mărunți și mari avem.
Pe profesori îi privim cu o umbră de respect (asta dacă gândim comparativ cu respectul de care se bucurau în urmă cu vreo 30 de ani). Îi privim cu falsă admirație, pentru capacitatea și disponibilitatea de a-și petrece timpul într-o clasă supraaglomerată de elevi, și cu condescență, când vine vorba de salariul ce mereu este insuficient. Noroc însă cu meditațiile nedeclarate, care mai îndulcesc situația.
Pe cei din armată când îi privim, ne gândim doar la vârsta prea timpurie de pensionare sau la pensiile speciale, amintindu-ne vag de faptul că au fost unii în teatre de operațiuni pentru a se întoarce cu portofelele pline. Și în cazul lor a meritat efortul și uite că sunt acasă teferi și nevătămați.
Pe parlamentari îi privim cu ochii subțiați, gândind că petrec mai mult timp acasă, decât în ședințe și comisii la București. Iar atunci când sunt prezenți în fotoliile parlamentare ori stau pe telefoane, ori se contrează folosind cuvinte mai puțin elegante, ori își încheie discursurile cu ridicări de degete, ca la colțul blocului.
Și lista ar putea continua. Pentru că fiecare meserie vine cu bune și rele, cu etichete puse la pachet, privind uneori prea mai mult spre grup și prea puțin spre individ.
