Zilele trecute, în drum spre școală, am însoțit o colegă, profesor cu peste 30 de ani vechime la catedră. Anul acesta, însă, predă pentru prima dată elevilor din pregătitoare. Eram foarte curioasă cum i se pare această clasă, introdusă de doar câțiva ani în ciclul primar. Cum i se par activitățile, cum i se par copiii. Și-am fost bucuroasă să aflu că e încântată și temerile, firești oricărui început, au dispărut după primele zile de școală. Încă îi place să se joace, deși are părul cărunt, și a reușit să împace metodele tradiționale cu cele noi, astfel încât cei mici să revină cu drag a doua zi la școală.
Dar cum sunt noile generații de copii și părinți? Copiii sunt tot curioși, dornici să învețe de pe poziția noului statut, acela de școlar. Dar mulți dintre ei nu au răbdare. Și nu vorbesc despre răbdarea necesară desfășurării unei activități statice de 20 de minute. Ci despre răbdarea necesară să-i asculți pe ceilalți 5 minute. Despre concentrarea asupra unei activități de 10 minute. Sunt într-o continuă agitație și dornici să facă pasul următor deși nu l-au terminat pe primul.
Și culmea, sunt copii proveniți din familii cu părinți cu studii superioare, spunea ea, familii de intelectuali, cum le numim adesea. Copii care ar avea mult mai multe de învățat de la părinți, decât ar avea copiii născuți în familii cu studii medii și cu venituri mici. Pentru mine nu a fost o mirare. Căci, din ce în ce mai des, întâlnesc astfel de situații. Sunt acei copii cu părinți ce-și petrec majoritatea timpului dintr-o zi la job, ce au crescut sub supravegherea unei bone. Sau și mai rău, au crescut în fața calculatorului sau a televizorului.
Ceea ce mi-a rămas însă în minte după această discuție a fost felul în care doamna profesor i-a numit pe acești copii: copii abandonați. Și mi-am dat seama că avea dreptate. Îi privim cu reproș pe cei ce-și abandonează copiii la naștere în spitale, pe cei ce-și abandonează copiii prin centre de plasament sau pe străzi. Și-i judecăm aspru. Dar pe părinții ce-și abandonează copiii în fața televizorului, cine-i judecă? Cine-i vede, căci o fac la adăpostul unui cămin, ce-i drept.
Ei, uite că o face cineva! O face dascălul, dar nu cu bucurie. Atunci când copilul vine la școală, plin de cunoștințe generale ce i s-au întipărit în minte de la cele văzute la televizor, dar sărac în deprinderi de bază. Nu știe să asculte, căci nici pe el nu l-au ascultat până acum adulții familiei din lipsă de timp. Nu știe să împartă lucrurile cu ceilalți, nu știe să coopereze, căci în jocurile de pe calculator e o continuă competiție și luptă de unul singur. Și-atunci, îmi zic și eu. Care formă de abandon o fi mai gravă? Cea într-un centru de plasament sau cea în fața televizorului?…
În timp, fiecare părinte va afla răspunsul. Deocamdată, unii doar lansează întrebarea, poate și pentru faptul că administrează și consumă, la rândul lor, educație.
