Chiar înainte de a suna clopoțelul pentru primele ore de curs din acest an școlar, am citit pe pagina de socializare o postare în care un profesor- diriginte își îndemna elevii să nu mai cheltuie în prima zi banii pe buchete de flori, ci să-i doneze pentru o cauză caritabilă. Cunoscând-o personal pe inițiatoarea îndemnului, am știut că nu e un mesaj publicitar. Căci de “publicitate” a avut parte toată viața… De ce?! Pentru că-i place să facă lucruri altfel, care să conteze. Și încearcă să-i învețe și pe cei din bănci să iasă din mediocritate, să-și susțină părerile, să aplece urechea doar la comentariile care construiesc ceva.
Dar cum românului îi place să-și dea cu părerea adăpostit la loc călduț, să arunce cu fumigene doar după ce își ferecă bine poarta, comportamentul acesta atipic de a ieși în mijlocul mulțimii susținând o cauză în dezacord cu marea masă, dă naștere la discuții… Dicuții au fost multe și în acest caz.
“Oamenii de bine” n-au fost impresionați de faptul că cineva a ales să facă altceva cu banii ce s-ar fi ofilit oricum în câteva zile, câștig aducând doar în portofelele florarilor. Au fost interesați însă de ce se duc banii spre ajutorarea copiilor din altă țară. Vorba aceea: decât să-i ajutăm pe alții, mai bine îndesăm banii în fundul unei vaze și apoi o umplem ochi cu apă. De ce să-i ajutăm pe alții?!?? Noi nu avem amărâții noștri?
În loc să mă amuze, m-a luat cu jale citind această reacție. Îmi dau aseama cât de greu e să schimbi ceva în gândirea unora dintre români…
Dacă tot nu te implici de niciun fel, măcar să-i sprijini cu vorba dacă nu și cu fapta, pe cei care o fac. Unde mai pui că doamna profesor, prin gestul ei, încerca să pună o cărămidă la caracterul celor pe care îi învață în școală. Încerca să-i învețe să privească și spre ceilalți, să-i facă să experimenteze bucuria voluntariatului indiferent dacă e pentru cei de aproape sau de mai departe. Dar nu! Românul stă și privește, picior peste picior, cum altul se spetește construind, iar când vede că începe să se ridice ceva, se activează și el. Cum altfel, decât pregătindu-și barosul spre demolare. Ceva în genul baladei cu cei trei ciobani.
Concluzionez gândin că DACĂ ar fi mai mulți ca acest profesor, am reuși să clădim în copiii de astăzi mai repede decât se străduiesc unii să dărâme. Zic DACĂ… pentru că a început să mi se clatine și mie convingerea că vor fi pe plaiurile mioritice vreodată mai mulți. Exact ca-n balada atât de dragă și conformă existenței noastre de acum 100 de ani, dar actuală și acum.
