Weekendul acesta mi-am vizitat o bună prietenă. Genul acela de prietenă la care te simți bine indiferent dacă mergi doar să bei o cafea sau să petreci o seară întreagă în jurul unui mese încărcate.
Casa era răsturnată parcă pe dos. Cutii de toate dimensiunile, haine împăturite în turnulețe ce mai aveau puțin până la tavan. Luase decizia de a renova camera copiilor și, cum se întâmplă de obicei, luată de val, răscolise și celelalte camere, în dorința de a schimba mai mult în locuință. Cu toate acestea, atmosfera era la fel de caldă și nu mă simțeam deloc înghesuită.
Spațiu și timp pentru discuții prietenești. De data aceasta despre atașamente. Realizase cât de multe lucruri adunase în ani. Lucruri de a căror inutilitate deși se ciocnise în timp, nu a putut renunța la ele. Pentru că fiecare îi reamintea momente, trăiri, persoane dragi… o rochiță din vremea în care prințesa familiei era cât o păpușă, o carte de vizită de la o pensiune în care se trezise dimineața cu sentimentul că ea este adevărata prințesă, un glob cu zăpadă în care Coloseum-ul se dezlipise și compromisese în mare parte ninsoare din interior. Mulțime de amintiri strecurate cu drag în fiecare cotlon!
M-am întrebat atunci dacă am făcut bine când, cu ceva vreme în urmă, am renunțat la a mai păstra lucruri pe care le-am considerat inutile în prezent. Dacă nu cumva am rupt prea multe punți cu trecutul frumos. Înaintând în vârstă, vrem, nu vrem, mecanismele memoriei își fac treaba și șterg din imaginile vechi, chiar și pe acelea dragi. Dar am găsit răspunsul împreună cu prietena mea chiar atunci.
Locul rămas gol e de fapt loc de înghesuit în cotloane amintiri noi (printre cele doar câteva vechi rămase, cu adevărat importante).
Atașamentele, indiferent dacă sunt față de lucruri sau persoane, nu fac decât să ne înghesuie. Iar înghesuiala din apartament e cea mai puțin deranjantă, deși cea mai vizibilă. Înghesuiala din minte și inima însă, contează înzecit mai mult. Pentru că ne fac mai puțin deschiși să construim amintiri noi. E necesar să realizăm că existența noastră e cu adevărat valoroasă trăită acum, iar trecutul e bine să-l accesăm doar dacă e sursă de a construi mai bine în prezent, pentru viitor.
Am plecat, lăsându-mi prietena în puzderia de punți spre trecut de care urma să se despartă. Cu gândul la prezent și viitor, dar și cu bucuria că înghesuiala din casă vorbea despre un trecut frumos, premiză a unui viitor pe măsură.
