Zilele trecute, m-a rugat un părinte să-i recomand ceva cărți de psihologie, care să-i ușureze comunicarea cu cel ce va intra în adolescență, din familie. Apreciez de fiecare dată interesul unui părinte de a învăța și din cărți ceea ce l-ar putea ajuta să se descurce mai bine în practică. Și-mi spun că, dacă o astfel de carte nu va reuși să fie de ajutor în relațiile dintre generații, măcar simplu fapt că părintele citește va fi un model de bună practică pentru copil, care va accepta mai ușor ora de lectură obligatorie, zilnic impusă de părinte.
Să recomanzi o carte bună, poate fi o responsabilitate mare, atunci când iei lucrurile în serios. Drept pentru care am cerut la rândul meu sfatul unui psihoterapeut, cel care sigur are o ierarhie adusă la zi a acestor cărți ce apar în permanență pe piață. Pentru că, deși încerc să fiu la zi cu multe, nu pot ține pasul cu mulțimea de cărți din domeniu. Drept pentru care i-am oferit o listă upgradată, nu foarte lungă, spre lectură și dezvoltare personală.
Pe de altă parte, mi-am zis și acum, cum îmi zic de fiecare dată în astfel de situații: lecturarea lor îl va pune cu siguranță pe părinte în chiar mai multe situații prea puțin confortabile, decât până acum. Pentru că astfel de cărți te ajută să identifici mai ușor greșelile pe care le-ai făcut și încă le faci în educarea copiilor. Și apoi, când încerci să corectezi, îți dai seama că teoria este sublimă, dar practica te omoară. Că soluțiile sugerate de carte sunt tare greu de materializat și că e nevoie de mult exercițiu până a ajunge la umbra rezultatelor dorite. Unde mai pui că juniorul familiei, văzându-te citind astfel de cărți, va fi tentat și el să-ți atragă atenția mai apăsat acolo unde greșești. Pentru că lui nu-i trebuie cărți de psihologie pentru a ști că nu e eficient să țipi la el, atunci când face vreo boroboață, pentru că el știe că ți-e greu să fii consecvent cu regulile, mai ales când mulți din jur ori nu le-au stabilit ori le încalcă, pentru că, la fel ca și tine, a învățat la școală că lipsa practicii face cunoașterea teoriei inutilă.
Și dacă cel mic știe ce și cum, reușind să iasă basma curată din multe situații tensionate – culmea, apelând doar la instinct – cred că și tu ai putea să o faci, privind mai mult spre tine și spre cei din preajmă pe care-i iubești și mai puțin spre teorie. Cred că domeniul acesta al parentalității este domeniul în care teoria e cel mai greu de pus în practică. E ideal să o cunoști, dar e aproape imposibil să o pui în practică, cum e la carte. Ar trebui să mergem mai mult pe instinctul de părinte cu intenții bune.
Incontestabil însă, din când în când, e nevoie și de doze de educație administrate din cărți, din mass-media și, de ce nu?, de la părinții părinților.
