Mă uitam zilele trecute spre copilul meu ce a intrat în adolescență și mă gândeam cu oarecare nemulțumire că încă nu și-a descoperit o pasiune anume. Ceva care să-l facă să uite de oboseala cărții studiate la școală, de temele de făcut acasă sau care să-l facă să se desprindă mai ușor de jocurile cu cei de vârsta lui, în rețea. A încercat și sportul și lectura, încearcă acum și muzica. Nici una însă nu-mi pare că a reușit încă să-l facă să simtă că și-a găsit locul, în care poate să evadeze.
Și așa cum fac de multe ori când mă nemulțumesc lucruri legate de cei mai tineri, m-am întors cu gândul la adolescența mea. Și-am încercat să-mi amintesc cum eram eu la vârsta lui. Poate eram mai conștiincioasă la școală, dar cu excepția unor versuri stângace puse pe hârtie în ceasuri de emoție maximă, nu-mi amintesc de vreo pasiune care să dea de veste părinților mei că voi reuși strălucit în viață. Cu toate acestea, acum mă simt bine cu ceea ce fac, pentru că fac cu plăcere și mult drag. Drept pentru care mi-am întors privirea spre tânărul familiei cu mai multă îngăduință și i-am dat și lui o șansă în plus să realizeze lucruri cu pasiune în viitor. Un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat.
Privind însă în jur văd adesea părinți încrâncenați să creeze pasiune copiilor pentru lucruri pe care nu și le doresc. Pasiune pentru clapele unui pian, pentru o minge ce se poate îndrepta cu precizie spre vinclul porții de fotbal, pentru rânduri publicate în vreo revistă sau pentru strălucirea micului ecran. Iar copiii se chinuie să facă pe plac părinților cât sunt mici, pentru ca mai apoi să abandoneze rebeli, la prima ocazie, așa-zisa pasiune, și să evadeze într-o mediocritate odihnitoare.
Și mi-a venit în minte exemplul adolescentului miop, pe care părinții l-au dorit un celebru pianist, ținându-l departe de lumea cărților pentru că avea probleme grave de vedere. Cel ce mai târziua devenea celebrul Eliade, necunoscut în lumea pianiștilor, dar pe buzele multor cititori din lumea întregă. Cel al cărui nume îl poartă catedra de istorie a religiilor de la Universitatea din Chicago și astăzi. Și mi-am zis că noi, părinții, suntem cei care le putem oferi cadrul în care copiii să-și descopere pasiunile, e adevărat. Dar n-avem dreptul să-l țintuim pe cel mic într-un domeniu în care ne-ar fi plăcut să excelăm noi, dar n-am avut destulă putere să o facem.
Iar dacă vom înțelege bine acest lucru, vom reuși să-l sprijinim cum se cuvine într-un domeniu care să-l pasioneze cu adevărat. Mai devreme sau mai târziu. Un prim pas este și încurajarea lui să consume educație. În doze, zilnic.
