full screen background image

4 septembrie – Părintele de pe margine

Am citit de curând un articol în care erau criticați părinții ce se cred antrenori. Aceia ce stau pe marginea terenului la orice antrenament sau competiție sportivă a celui mic, dând indicații în privința tacticii ce trebuie abordată în teren, care se ceartă și cu cei sfinți, nu doar cu arbitrul sau antrenorul, dacă ei consideră că au dreptate. Și consideră de cele mai multe ori…

Vi se pare familiar contextul? Cred că da… pentru că mulți dintre dumneavoastră, din dorința ca cel mic să facă sport, l-ați dus pe tot felul de terenuri. Inițiativă lăudabilă, chiar. Așa cum ar putea fi de lăudat timpul pe care și-l fac și părinții despre care face zicere articolul, timp petrecut alături de cel mic. Unde mai pui că nu îl petrec doar supraveghind, ci implicându-se emoțional la un nivel foarte ridicat. Atât de ridicat însă, încât dă pe dinafară. Și-atunci, timpul petrecut pe marginea terenului nu mai este de lăudat.

Culmea este că astfel de părinți sunt convinși 100% că au dreptate mai mereu. Că antrenorul greșește, că arbitrul greșește, că adversarul e necinstit. Niciodată el sau propriul copil. Și are dreptate pentru că se pricepe la fotbal! Ca toți românii!… Normal că nu doar la fotbal, ci și la politică, mașini sau la educație. Și-și spune părerea subiectiv, dar răspicat, pentru a compensa prin ton lipsa de argumente.

Se întreba autorul articolului ce s-ar întâmpla dacă „nea caisă din poveste și alții ca el ar proceda la fel și la școală”. Dacă atunci când are o prestație mai slabă la ore, i-ar spune că profesorul a greșit și nu elevul. E drept că am redat în cuvinte mai elegante consolarea pe care un astfel de părinte i-ar aduce-o copilului.

Nu cred că am să șochez pe nimeni spunând că se întâmplă asta, nu doar pe marginea terenului de sport, ci și pe holurile școlii. Adesea este judecat în lipsă nu doar antrenorul, ci și profesorul. Iar cel mic, firesc, învață că nu e rost să-și mai respecte profesorul, pentru că părintele, model pentru el, nu o face. Și preia tactica sugerată de părinte, indiferent dacă e în careul adversarului sau în bancă, la școală. Ceea ce nu poate face în viitor decât rău, tuturor.

O strategie mai bună ar fi ca părintele să gândească de zece ori și atunci când își alege profesorul ca și atunci când își alege antrenorul. Să fie unul în care are deplină încredere, față de care dacă are opinii diferite să nu le exprime în fața copilului, ci în fața adultului ce poate explica dacă și unde a greșit. Iar dacă se dovedește a fi în timp o alegere nepotrivită, să renunțe la parteneriat, pentru a nu face rău niciunuia, copil sau profesor. E nevoie însă și în alegeri și în drumul parcurs într-un astfel de parteneriat, de educație. În doze suficiente.

ARTICOLE ASEMANATOARE

comments

comments