full screen background image

31 august – Viața prin telenovelă

În curând va veni weekendul, cu momente de relaxare și poate de reîntâlnire cu oameni dragi.

Eu, una, mi-am făcut un obicei din a recupera în weekend timpul pe care nu îl petrec de-a lungul unei săptămâni lângă cei mai vârstnici din familie. Discuții despre cele întâmplate de-a lungul săptămânii trecute, proiectarea celor ce-ar fi de făcut în săptămâna ce urmează. Toate concluzionate cu trecerea imperturbabilă a timpului, indiferent de cât de multe sau puține faci, de cât de valoroase sau nu sunt lucrurile pe care ți le propui.

Sunt plăcute aceste conversații, dar uneori îmi lasă un gust amar, conștientă făcându-mă că nu sunt chiar atât de mulți ani până când voi ajunge să-mi aștept și eu în vizită nepoții, dacă voi avea norocul să-mi fie în preajmă. Nu mă întristează vârsta aceeea care se apropie, ci opțiunile limitate pe care pare să ți le ofere, legat de cele pe care le poți face, dincolo de pereții casei.

În Occident, oamenii ajunși la vârsta pensionării încep să călătorească. Să facă lucruri pe care timpul nu le-a permis să le facă pe vremea în care erau angajați. Și asta și pentru faptul că banii le sunt suficienți pentru astfel de activități.

La noi, pensionarea vine la pachet cu călătoriile imaginare. Pe tărâmuri îndepărtate sau în vieți imaginare, toate întreținute de telenovele. E modul în care poți vedea țări străine, afla despre culturile altora, vedea cum se îmbracă și ce mobilier au sau aveau cei din vremea lui Suleiman Magnificul.

Și mă întrebam dacă și cât de nocive sunt telenovelele. Nu pentru cei tineri, de data aceasta, ci pentru cei mai vârstnici. Pentru că citeam că s-a dovedit științific că ele, telenovelele, plăsmuiesc false așteptări de la viață sau oamenii din jur, celor mai tineri. Dar cum rămâne cu cei mai vârstnici? Cei care spun că e singura distracție pe care o mai au? Probabil că lor nu le alimentează false așteptări, ci doar le hrănesc dorința de a intra subtil în realitățile altora, de a călători, de a trăi intens, cam 45 de minute pe zi, drame și bucurii. Adică lucruri de care au nevoie, dar nu mai au prea mult parte în cotidian.

Așa că cine sunt eu să drămuiesc apetitul pentru telenovele al celor mai vârstnici, atâta vreme cât sunt lipsiți de alternative, iar eu nu contribui cu nimic la oferirea lor? Sper doar ca, în timpul ce urmează, să trecă să pot să-mi asigur șanse mai multe spre trăiri intense în viața reală și nu cea de telenovelă. Ar putea să mă ajute și educația, indiferent de doză.

ARTICOLE ASEMANATOARE

comments

comments