full screen background image

28 august – Prea mult, prea departe

Zilele trecute mi-am întâmpinat la aeroportul din Salcea rudele ce reveneau pentru o scurtă vacanță în țară, din străinătate.

Agitație mare! Nu mai fusesem la aeroportul din Salcea din vremea în care zborurile erau atât de rare, încât îți permiteai să faci vizite prelungite cu elevii prin sălile pustii. Nerăbdare înaintea plecării sau a sosirii celor dragi, lacrimi de bucurie sau tristețe. Un spectacol uman fascinant, dacă aveai vreme să-l privești. Iar eu am avut. Stând pe unul din cele doar patru scaune din sala de așteptare a terminalului de sosiri, privirea mi-a fost atrasă de un cuplu mai în vârstă. Soț și soție. El stătea în spatele ei, cedându-i parcă prima vedere a celor dragi, cu înțelegerea dorului sporit ce-l purta, mamă fiind. Ea, cu privirea pierdută printre ușile ce se deschideau cu zgomot la fiecare trecere a celor ce-și recuperaseră timpuriu bagajele și se îndreptau spre ieșire. Un nod nu contenea să se miște în sus și în jos pe linia gâtului, deși zâmbetul de pe buze ar fi putut sugera calmul.

În aceeași sală, mulți tineri. În așteptarea revenirii părinților plecați la muncă, cu speranța că le vor ușura copiilor traiul de acasă. Copii probabil, la momentul plecării părinților în străinătate, adolescenți sau tineri deja, acum. Reacții diverse la regăsire. O strângere de mână și o bătaie bărbătească pe spate, bagaj preluat de mâinile mai tinere din cele muncite pe afară.

Îmbrățișări calde, săruturi pe obraz din partea fiicei ce ținea de mână cu un minut în urmă o bunică ce-i purtase ani de grijă, în lipsa părinților. Și-o întâlnire în aparență rece, dar cred că cea mai fierbinte pe interior, a unei adolescente cu mama pe care o întrecea în înălțime, mamă ce poate își lăsase fiica acasă, în grija tatălui, crezând că banii vor compensa lipsa îmbrățișărilor. Toate revederile fascinante, prin poveștile ce le puteai închipui, privind simplele gesturi la revederea celor ce nu se văzuseră de mult.

Privirea mi-a revenit spre cuplul acela de vârstnici, ce încă nu-i reîntâlniseră pe cei ce veneau de departe. Nodul sălta în gâtul femeii la fel, mișcat de emoția ce probabil o copleșea. Din când în când, zâmbetul se lărgea sau micșora, la gândul revederii. Și, deodată, ochii femeii s-au aprins în lacrimi, iar prin ușă am văzut pășind un cuplu tânăr, ce purta în brațe o fetiță. Iar mama a deschis brațele pentru noră, apoi pentru nepoată, păstrându-și toată puterea pentru îmbrățișarea finală a fiului rătăcitor, devenit tată la rândul lui, undeva departe de ea. Și în momentul acela, deși străină de personaje, am putut simți toată dragostea, bucuria și tristețea mamei și fiului, pe care împrejurările îi țineau departe unul de altul. Și mi-am dorit să-mi strâng și eu în brațe fiul, dorind să fac mai mult aici, în țară, care să-l facă să rămână aproape după ce va crește. Și mi-am zis că poate ar fi de folos și aici educația în doze.

comments

comments