M-am gândit astăzi că n-ar fi rău ca, măcar o dată pe săptămână, să ne facem timp pentru povești. Adulți și copii. Pentru că în fiecare poveste, mai veselă sau mai tristă, e de găsit un rost. Cred că nu există poveste care să nu aibă strop măcar de adevăr. Și care să nu fie sursă de a învăța. Motiv pentru care consider că o poveste pe sătămână nu va prisosi nimănui.
Povestea de astăzi este despre o livadă căreia i se dusese vestea de frumoasă ce era. Peste mări și țări îi purtaseră oamenii numele de ajunsese și la urechile unui nobil bogat pasionat într-ale pomiculturii. Avea și el o livadă frumoasă, cu pomi toți unul și unul: aliniați frumos, curățați ori de câte ori era necesar, cu fructe mari, zemoase și parfumate. Ziduri înalte o înconjurau, cu mici decupături dese prin ele, cât să poată fi admirată, dar să nu îndrăznească vreun amator de fructe să sară gardul. Era bun la suflet, nobilul nostru. Dar își iubea și mai mult livada. Vecinii lui i-o lăudau, dar vestea despre ea nu se dusese mai departe de ținutul în care locuia.
Se hotărî deci să pornească în căutarea livezii a cărei veste făcuse ocolul întregii lumi. Și o găsi, deloc greu, căci toți știau despre ea. Se miră când ajunse în mijlocul pomilor cu atâta ușurință. Nu erau nici aliniați, nici curățați pe gustul lui de crengi uscate, iar fructele nu depășeau deloc mărimea celor pe care le putea culege din grădina lui. Rupse fără să fie oprit de nimeni unul și-l gustă. Nu era rău, dar nici acesta nu întrecea aroma fructelor sale. După o plimbare nestingherită prin livadă plecă mulțumit de ce aflase. ,,Celebra livadă nu era cu nimic mai presus de a lui! Dimpotrivă!”. Și-și zise că vestea livezii fusese dusă probabil de cei nepricepuți într-ale pomiculturii, de cei ce nu se desfătaseră cu minunatul gustul al fructelor sale, ca să poată face comparație.
Și atunci, abia, a înțeles ce gândeau ceilalți. Frumosul e mai frumos, dacă îl poți compara. Bunul e mai bun, dacă îl cântărești în balanță cu al altuia. Căci oamenii, oricât ar încerca altfel, nu pot judeca decât prin comparație… Și că frumosul e mai frumos când e împărtășit cu alții, bunul e mai bun când se bucură mai mulți de el. Era într-o dilemă… Gândea că împărțind cu ceilalți risca să rămână cu o grădină mai săracă.
Nu știu ce a decis nobilul din poveste. Nici dacă e mai înțelept sau nu să dăruiești, sperând astfel că dai un plus de valoare celor valoroase pentru tine sau din alte motive… Sau poate–o fi mai bine să ții mai puțin cont de placul altora și să-ți păstrezi neatinse propriile valori.
Poveste, deci! Una pe săptămână! Dozele de educație, însă, rămân zilnice!
Leave a Reply