Pe 25 octombrie, se sărbătorește Ziua Armatei Române. Citesc în diferite materiale că,în general, armatele din Occident nu au stabilită o dată anume ca sărbătoare a armatei, exceptie de la regulă făcând Franța și Italia. E drept că nu ne încadrăm în categoria țărilor occidentale, dar poate fi un punct de plecare spre a mă întreba de ce nu-și sărbătoresc multe țări armata într-o anume zi din an. O fi pentru că au considerat că e loc de cinste în oricare din cele 365 din an? Întrebare retorică și pentru că nu știu răspunsul, nu mă bag în comentarii pe această temă. Îmi recunosc limitele și nu vreau să intru în categoria celor care se pricep la toate și, mai ales, români fiind, la tot ce ține de educație, sănătate, armată și, nu în ultimul rând, la fotbal. (Asta e o paranteză pentru pricepuții într-ale învățământului, care-i consideră că învățători “persoane plafonate, care nu au depășit stadiul enunțului: Ana are mere”.)
Dar ziua armatei române fiind, nu-i timp de numărat merele Anei. Pe de altă parte nu cred că-i potrivit să aduc un omagiu în nume colectiv, celor ce au făcut și fac parte din armata română. Asta pentru că vor fi, cu siguranță, alții care o vor face în show-uri Tv astăzi, mai mult decât în alte zile. Asta dacă nu vor aduce din nou vorba despre pensiile acelea speciale pe care și le doresc militarii. Pensii pe care cică le-ar merita, dacă e să ținem cont că nu au toți muncă de birou și că unii participă la tot felul de aplicații care nu sunt deloc vacanțe “all inclusive” pe timp de pace, iar pe timp de război ar fi printre puținii implicați, chiar dacă vor sau nu. Din acest motiv, spun ei, că “cică le-ar merita”, cunoscători fiind unii și de alte sacrificii pe care le fac militarii și nu doar de cele vizibile din teatrele de operațiuni. Îi deranjează însă denumirea acestor pensii: “speciale”. Pentru că pe ei democrația i-a învățat că toți suntem egali și nu e loc de discriminări. Dacă s-ar numi “pensii militare”, ar da mai bine urechilor sensibile. Pentru că “a fi militar” sună bine. Doar pentru cei mai vârstnici, însă, pentru care valiza de lemn și mâncarea la popotă sunt motiv de nostalgice amintiri. Pentru tineri, însă, aceste amintiri au rezonanță de film de groază prost. Pentru că la popotă nu-i așteaptă șaorma sau pizza și nici nu au camere single în garnizoană. Singurul lucru care le stârnește frumos imaginația celor din generația shootere-lor în rețea, ar fi perfecționarea în acest domeniu, dacă s-ar putea tot virtual și nu prin noroi noaptea și în prezența unui ofițer care ți se adresează pe un ton mai puțin blând.
Pe de altă parte, încerc să-i înțeleg și pe tineri. Pentru ce ar face astfel de sacrificii? Pentru patrie și unitate națională? În numele unor alianțe din partea cărora încă nu s-au văzut încă beneficiile? Pentru că ai putea să te simți special în lipsa unei pensii speciale? Retorice și întrebările astea…
Închei, mai mult cu gândul la trecut, de data aceasta, decât la prezent, urând o viață mai bună Armatei române, indiferent ce înseamnă acest lucru pentru ea. O viață mai bună, consumând, bineînțeles, doze de educație!
Leave a Reply