Nu știu cum sunteți voi, dar mie îmi place prima zi de școală! Din multe motive. Dar unul dintre cele mai importante este că, în această zi, în curtea școlii se adună la un loc sute de emoții. Sunt dintre cele mai diverse și maxime ca intensitate, pentru cei mai mulți. Emoții firești, legate de un nou început.
Îmi place să-i privesc pe elevi. Cei mai mici, cu ochii curioși la tot ce se întâmplă, privind de după buchetele prea mari sau de după mâinile mamelor de care încă se agață. Cei puțin mai mari, măsurând din priviri cât au mai crescut în înălțime colegii. Cei și mai mari, măsurând calitatea hainelor cu care s-au îmbrăcat ceilalți, freza nouă pe care o are cel mai popular elev al clasei.
Despre emoțiile părinților și ale profesorilor nu voi vorbi astăzi, deși sunt la fel de diverse. Mă voi referi la alți adulți ce vizitează curtea școlii, la început de an. Cei din administrația locală. Mie una, mi se pare firească prezența lor în această zi. Pentru că sunt reprezentanți ai comunității. Cea care este partenera școlii în procesul educației. E drept că mi s-ar părea la fel de firească prezența la fața locului și în alte zile de pe parcursul anului școlar. Atunci când sunt în discuție subiecte legate de ce mai e nevoie prin școli, proiecte ce trebuie sprijinite pentru a supraviețui și alte lucruri ce țin de decizia administrației locale și au legătură cu școala.
Spuneam, deci, că vreau să discut și despre emoțiile acestor adulți ce sunt prezenți la deschiderile festive în curtea școlii. Deși aici nu sunt la fel de sigură pe corectitudinea opiniei mele… Ce ține de copii și părinți, mi-e mai ușor să deslușesc. Pot doar să preuspun că sunt intense emoțiile lor, tocmai pentru că felul în care sunt exprimate nu e prea divers. Și e bine știut că emoțiile inhibă uneori creativitatea. Drept urmare, cuvintele ce le materializează sunt aceleași în fiecare an. E vorba despre bucuria simțită pentru că sunt alături de părinți, profesori și elevi ai unei “școli performante”. Aud că, de fapt, sunt aceleași pentru toate școlile vizitate, căci toate sunt la fel de performante.
Și când te gândești că limba română este atât de bogată și putem face vreo zece variante ale aceluiași discurs, lucrând doar la sinonimie… cam câte școli sunt vizitate în maratonul de început de an. Dar îmi zic că de vină sunt doar emoțiile. Care sunt echivalente, indiferent de specificul fiecărei școli. Și atunci și discursul este egal. Să nu se supere nimeni. Diplomație, ce mai!
Și eu, care vreau să analizez emoții… Mai bine mă opresc aici. An școlar cu emoții diverse și maxime! Cât mai multe pozitive! În această privință, chiar poate fi de ajutor doza de educație!
Leave a Reply