full screen background image

9 septembrie – În pielea lor

Zilele trecute, m-am nimerit într-un spațiu comun pentru servit masa. Și-am auzit în spatele meu o replică ce mi-a adus zâmbetul pe buze: “Termină tot din farfurie!”. Zâmbetul a fost stârnit de reamintirea unei replici pe care o auzeam, destul de des, în copilărie. Legată de faptul că ceea ce rămâne în farfurie e, de fapt, rușinea. Și cum locul ei nu e acolo, era musai să lași farfuria goală. E drept că, în ultima vreme, n-am mai auzit atât de mulți părinți presând copiii să termine din farfurie. Probabil că au înțeles că e mai bine să mănânce exact atât cât le trebuie, pentru a nu îngroșa rândurile și așa destul de consistente ale micuților supraponderali. Sau poate că unii părinți se pun în pielea micuților și își imaginează cum ar fi să îi oblige cineva să termine din farfurie, când nu își doresc. Și nu mă refer aici doar la mame, ce au grijă de siluetă și sunt veșnic la dietă.

Încercarea aceasta de a ne pune în piela copiilor în cât mai multe situații ce nu se desfășoară așa cum ne-am dori noi, ar fi utilă. Căci îi punem ades pe cei de lângă noi, în ipostaze în care nouă, cu siguranță, nu ne-ar plăcea să fim.

Cum ar fi, de exemplu, ca cineva să vorbească despre noi, ignorându-ne prezența? Să se vaiete pe seama comportamentului nostru, în fața altora, de parcă am fi inexistenți. Neplăcut, așa-i? De câte ori, însă, nu am făcut acest lucru noi, în calitate de părinți?

Sau cum ar fi ca, atunci când îți dorești să spui ceva, să ți se spună tăios să taci. Pentru că, din diferite motive, nu ți se cuvine acest drept… Sau să-i auzi pe cei pe care îi iubești cel mai mult, certându-se în prezența ta, fără a putea să reacționezi în vreun fel. Răspunsul e la dumneavoastră…

Și, totuși, cum ar fi dacă am reuși să ne punem în pielea celor mici de tot atâtea ori când nu ne interesează părerea lor, pentru că avem convingerea că a noastră e cea corectă? Adulți fiind, se presupune că am trecut prin experiențele prin care trec copiii noștri. Căci le spunem uneori “Eu am fost ca tine, tu ca mine mai ai până să ajungi”. Păi, dacă am fost ca ei, ar trebui să dăm dovadă de o mai bună înțelegere a nevoilor celor mici. Și nu mă refer la cele materiale, ci la cele ce țin de felul de a gândi și interpreta cele ce li se întâmplă.

Iar dacă se întâmplă să nu fi trecut prin aceleași experiențe prin care trec astăzi cei mici, măcar am putea acum să facem un exercițiu de imaginație, cum spuneam, poziționându-ne în pielea lor… Și educația în doze ne poate da o mână de ajutor.

comments

comments




Leave a Reply

avatar

Notă de informare privind protecţia datelor personale

Acceseaza