full screen background image

16 iunie – Adaptând modele

De ceva vreme încoace, ne întâlnim spre administrarea dozelor de educație mai mari sau mai mici. Toate în folosul celor ce peste ani, mai mulți sau mai puțini, vor fi adulți. Și, cum e și firesc, o facem privind în jurul nostru, încercând să găsim și apoi să preluăm modelele demne de urmat sau învățând din experiențele eșuate ale altora.

Nu de puține ori ați citit despre sistemul de învățământ scandinav, care se dovedește a fi unul performant, pentru că încurajează curiozitatea, dorința de a ști mai mult și mai bine, despre dorința de a învăța nu doar pentru a fi în fruntea unui clasament. Cu toate acestea, se pare că lucrurile încep să scârțâie și aici în unele privințe.

De curând am citit despre un articol publicat în “The Telegraph”, de Judith Woods. Autoarea punea în discuție stilul permisiv de creștere și educare în familie al copiilor, stil ce pare a da naștere unei generații de monștri. Știți dumneavoastră… stilul în care părinții își tratează copiii ca fiind egali, care nu permite folosirea lui NU atunci când e vorba de dorințele copiilor, acela în care totul se negociază, cu convingerea că, în felul acesta, copilul devine mai responsabil și capabil de a lua mai târziu decizii înțelepte.

Se pare, însă, că specialiștii consideră acum că acest stil de educație a eșuat. Iar urmările eșecului se văd în timp, prin prăbușirea disciplinei în școli și a calității actului educațional, dar și prin creșterea îngrijorătoare a tentativelor de sinucidere în rândul adolescenților și a lipsei empatiei acestora.

La noi, numărul părinților ce adoptă acest stil de educație e în creștere și suntem abia la început. Așa cum îi stă bine românului, preia tot ce e venit din afară, căci e o garanție a calității simplu fapt că nu e de la noi. Uită, însă, să se raporteze la realitatea în care trăiește, la mentalitate. Un exemplu ar fi preluarea ideii că e indicat să nu-i spui copilului niciodată NU. Am susținut și susțin și eu această idee, dar ea are și o continuare foarte importantă, de care e necesar să ținem seama. Căci a nu spune NU, nu înseamnă că cel mic nu trebuie să aibă parte de interdicții și-i este permis să facă tot ce vrea, în virtutea faptului că din greșeli învață. Copilul are nevoie, cum am mai spus, de reguli, de principii pe care să le respecte. Doar că ele pot fi formulate astfel încât să nu conțină cuvântul cu pricina. Ci să arate cum e bine de făcut și nu ce nu trebuie făcut.

Exemplele provenite din sisteme de educație ce par a fi mai de succes, preluate pe jumătate sau ineficient și aplicate la noi, pot continua. Ceea ce este însă foarte important de reținut este faptul că nu-i rău să te informezi ca părinte, să încerci să aplici în educație ceea ce crezi că i-ar putea face bine viitorului adult. Doar că e ideal de păstrat tot timpul linia de mijloc. Pentru că, în cele din urmă, copilul trebuie să simtă că e copil, iar tu părinte. Prieteni are mulți de vârsta lui. Și nu e musai să te adaugi și tu pe lista aceasta lungă. Rămâi pe lista scurtă a părinților minunați, care știu cum să stabilească limite, astfel încât să fie bine și pe viitor. Și nu uita de linia de aur și, bineînțeles, de doza de educație!

comments

comments




Leave a Reply

avatar