De vreo două săptămâni încoace, copilul meu mă tot întreabă cât mai este până la “Școala Altfel”. Cu siguranță cei ce calcă des prin curtea școlii știu ce înseamnă această perioadă sau ce ar trebui să însemne: activități desfășurate sub îndrumarea profesorilor, fără presiunea notelor sau a clopoțelului. Prin care se dorește ca elevii să afle mai multe pentru a deveni mai buni, dacă e să parafrazez cea de a doua denumire a acestei perioade.
Din experiența anilor trecuți, nu doar copilul meu așteaptă cu nerăbdare această săptămână, ci cam toți elevii. Și chiar dacă e tot despre a ști prin a învăța, nimeni nu dă înapoi de la învățătură. (Așa cum se întâmplă în multe cazuri în restul săptămânilor de școală.) Chiar și cei mai puțin conștiincioși dintre elevi sunt punctuali și foarte implicați. Deci se poate face educație, se poate învăța la școală și cu drag.
De ce, însă, acest contrast? De ce nu se întâmplă la fel și în restul anului? Poate pentru faptul că acum profesorii uită pentru cinci zile să stea la înălțimea catedrei și se amestecă printre copii, lăsându-i să descopere, de multe ori singuri, cunoștințele noi. Și se întâmplă asta, pentru că nu mai sunt încorsetați de o programă stufoasă și rigidă. Iar elevii au mai mult curaj în lipsa catalogului.
Să nu credeți, însă, că toți profesorii sunt atât de bucuroși ca și elevii, în această perioadă. Pentru unii este un motiv de stres suplimentar.
Pe de o parte, pentru că unora le place drumul trasat de programă și manual și nu mai e nevoie, astfel, să imagineze altul. Și e mai greu să ieși din confortul cu care te-ai obișnuit în zeci de ani la catedră.
Pe de altă parte, pentru că elevii sunt mult mai energici și greu de stăpânit când ies dincolo de pereții sălilor de clasă. Unde mai pui și teancul de hârtii ce trebuie întocmite pentru a dovedi că s-au făcut în această săptămână toate cele propuse… “altfel”.
Pentru părinți, “Școala Altfel” e în două feluri. Motiv de bucurie, pentru că nu mai au de stat cu gura pe elevii familiei pentru a-și face temele. Motiv de neliniște, pentru că orice activitate “altfel”, mai ales dacă nu e în școală, presupune investiții suplimentare.
Dar nimeni nu se dă în cele din urmă înapoi de la a învăța, a educa sau a sprijini “educația altfel”, pentru că e rost de a ști mai multe și a fi mai buni, pentru cei mici.
Mă întrebam, însă, dacă n-ar fi bine să fie mai multă “școală altfel”, nu doar o săptămână pe an. Pentru a vedea mai des elevi nerăbdători de a merge la școală și a învăța pentru a fi mai buni. Pentru asta, însă, ar trebui făcute ceva mici schimbări, în punctele esențiale, de sus de la minister, ar zice unii. Cred, însă, că de fapt, e nevoie de ceva schimbări – tot în puncte esențiale – și mai jos: în mentalitatea și stilul de lucru al unora dintre profesori.
Închei, urându-vă tuturor o săptămână viitoare de școală chiar așa: “altfel”. În care să consumați cu și mai multă plăcere educația. În doze mai mari sau mai mici.
