full screen background image

31 august – “Autismul și curajul”

doza bun     Bun găsit, dragilor!

Vineri, în urbea noastră, în care mai toți ne plângem că nu se întâmplă mare lucru, a fost organizat un eveniment ce își propunea să-i sprijine pe copiii cu autism. O plimbare pe biciclete, inițiată de cei ce iubesc mișcarea și cărora le pasă de astfel de copii. Invitația a fost lansată pe Facebook și au fost câțiva ce i-au răspuns.

Probabil sunt mult mai mulți în Suceava cei cărora le place să se plimbe cu bicicleta, decât cei adunați pe Esplanada Casei de Cultură. Eu m-am uitat în jur, intuind oarecum motivele celor ce erau prezenți și căutând motivele celor absenți, conștientă fiind, însă, că a le cunoaște nu ajută prea mult.

Și am zărit chipul unei prietene mai vechi, mamă a unui copil cu elemente autiste. O mamă tânără, plină de viață, capabilă nu doar să primească bucuria, cât mai ales să o dăruiască. Dar azi nu despre copiii cu autism aș vrea să vorbim, ci despre părinții acestora.

Cu ceva vreme în urmă, am lucrat cu copii cu elemente autiste sau diagnosticați cu Sindromul Down și le-am cunoscut destul de bine părinții. Pe vremea aceea, nu eram mamă, dar aveam planuri în această direcție. Iar ceea ce mi-a rămas în suflet legat de acești părinți, e admirația. Pentru că, deși un astfel de copil presupune înzecită dăruire, pe părinți nu i-am văzut abandonând lupta. Nu i-am auzit plângându-se că nu mai pot. Iar adevărata bătălie mi s-a părut că o duc cu mentalitatea celor ce au copii fără astfel de probleme. Sau cu profesori mai puțin dispuși să lupte alături de ei pentru binele acestor copii. Pentru că tot din acea perioadă mi-a rămas întipărită și o altă amintire…

Unul dintre micuții cu care lucram, diagnosticat cu Sindromul Down (nu are sens să vă explic prea multe, ci doar că e ceva ce-l scoate din rândul copiilor fără probleme) a întins brațele, dorindu-și să-l strâng la piept. L-am luat și l-am strâns, simțind atâta afecțiune și bucurie, încât mi-a rămas în suflet și acum. Când l-am lăsat din brațe, însă, o doamnă profesor ce tocmai trecea pe holul școlii mi-a zis: “Ești tânără și frumoasă. Probabil vrei să fii mamă, în viitor. Cum poți să îmbrățișezi un astfel de copil? S-ar putea să ai și tu unul la fel.” Și-mi amintesc cât de mult m-a durut ignoranța. Și-am apreciat încă o dată curajul părinților ce sunt alături, până la capăt, de copiii lor speciali.

Revenind în zilele noastre, mă gândeam că or fi unii ce au preferat să nu se suie pe bicicletă, din motive asemănătoare… Autismul nu e molipsitor, dragilor! Dar poate curajul și perseverența celor ce luptă cu el, este. Așa cum ar putea deveni și nevoia consumării unor doze de educație.

0:00

comments

comments




Notă de informare privind protecţia datelor personale

Acceseaza