Bun găsit, dragilor!
Suntem în ultima lună de primăvară și soarele a fost, în cele din urmă, generos cu noi. E drept că nu atât cât ne-am fi dorit, dar suficient deocamdată pentru a ne da ocazia de a ieși prin parcuri sau a ieși în natură, dacă ne-am dori. Și vor mai fi de acum, cred, suficiente zile însorite căci se apropie vara. Zile în care să ne relaxăm în natură.
La finalul săptămânii trecute, am profitat și eu de ziua frumoasă și mi-am scos gâzele, de la școală, la o plimbare în natură. Mai exact o plimbare prin parcul Șipote. Cel pe care sucevenii și l-ar dori, de ani buni, amenajat, în așa fel încât să nu le fie teamă a se plimba prin el la ceas de seară, dar ni se spune că nu se poate, din cauza unor dispute de ordin administrativ.
Până una alta, noi am pornit în plimbare dis-de-dimineață. Iar natura, cu frumusețile ei, a fost suficientă pentru cei mici, pentru a fi ocazie de încântare. Cărăbuși și alte insecte, broscuțe și tot felul de flori colorate, au fost motiv de bucurie și mirare. Mirare și pentru copii și pentru mine. De ce? Pentru că m-a surprins exclamația unora dintre ei! “Wow! O broască! Nu am mai văzut până acum decât broaște țestoase. Cum arată una ce nu e țestoasă?” Și, uite așa, tot drumul a fost o exclamație. Și pentru ei și pentru mine, dar a mea mai puțin zgomotoasă.
M-am întrebat care ar putea fi motivele pentru care, în 8 ani de existență, un copil nu a avut ocazia să vadă o broască decât la televizor, în cărți sau pe planșele prezentate la școală?! Și imediat mi-a venit în minte celebra întâmplare în care un copil, văzând o vacă pe câmp, se miră penru că nu e violet, ca în reclama la ciocolată. Întâmplare pe care o credeam de domeniul SF, dar pare-se că era reală.
Făcând o paralelă între modul în care își petrec cei mici mare parte din timpul liber și exclamațiile elevilor mei, nu mai e nici un motiv de mirare. Căci, între pereții casei nu mișună broaștele. Eventual, doar cele scoase la plimbare din terariu. Și nici cărăbușii nu zbârnâie prin dormitoare, ci doar elicopterele sofisticate, cu telecomandă, în care părinții au investit bani buni.
Și ne mai mirăm de cât de diferiți sunt copiii zilelor noastre de noi, la vârsta lor. De faptul că nu știu să se joace în aer liber, că aleargă și țipă de parcă ar fi scăpați acum dintre patru pereți. De fapt, chiar așa este. Părinții, mult prea ocupați cu joburile, nu au timp să îi scoată la plimbare în natură. Să-i lase singuri nu au curaj, căci, pericolele pândesc la tot pasul. Ar putea pune mâna pe vreo insectă, ar putea să se zgârie cu vreo creangă ce nu stă aliniată în tufiș sau mai rău, ar putea să se urzice.
Adevărate pericole!!!
Am uitat cum era în vremea copilăriei noastre. Și îi privăm, pe cei mici, dintr-o grijă excesivă și lipsa timpului de contactul cu natura, de bucuriile pe care le poate aduce explorarea ei. Și, uite așa, ajung să fie uimiți la vederea unei broaște, să le fie teamă să se avânte în desișul unui tufiș. E drept că nu este doar vina părinților. Că cei mici de astăzi au alternativa gadgetuilor pe care noi nu o aveam. Una mai comodă și pentru copii și pentru părinți.
Și, totuși, este trist. Poate dacă ne-am da mai mult silința, am reuși să le oferim copiilor timp și curaj de a explora natura, de a se juca în mijlocul ei, de a o cunoaște mai bine. E nevoie de dorință și, de ce nu?, de o doză de educație!
