Bun găsit, dragii mei!
E încă vacanță. Și, în lipsa temelor, e mai mult timp liber, și pentru cei mari și pentru cei mici. Timp pentru joacă, pentru plimbare, pentru citit. Și nu mă refer aici doar la copii. Mai degrabă, la adulți.
Mie îmi place să-mi folosesc timpul liber citind. Nu totdeauna dând filele cărții, ci și ținând pasul cu tehnologia, pe tabletă. Și nu tot timpul pe site-uri despre educație. Ci, chiar intrând pe Facebook, pe pagini recomandate de prieteni sau blog-uri ale unor oameni ce merită a fi citiți. Îmi place să le citesc gândurile și, uneori ,mă regăsesc în ele.
Deunăzi, la recomandarea unui prieten, mă strecurasem în gândurile unui artist. Nu fără permisiune, căci, era o postare publică, care te invita deci la lectură. Despre Tudor Chirilă vorbesc, cel pe care îl cunosc și cei tineri și cei mai puțini tineri. În ipostaze diferite.
Din postare, am dedus că este deja părinte. Un părinte responsabil, se pare, care nu își strigă în gura mare nici victoriile, nici înfrângerile, în această calitate. În rândurile postate rememora un episod petrecut în urmă cu un an, pe când se plimba alături de iubita lui. Plimbare ce avea alt gust, la gândul că vor fi în curând părinți, realitate știută doar de ei. Și cum nici Bucureștiul nu e suficient de mare încât într-o plimbare să nu întâlnești măcar un cunoscut, în dreptul unei terase, au întâlnit, cu plăcere, chiar, câțiva, înconjurați de propriii copii. Firescul “Ce faceți?” i-a venit pe buze, iar răspunsul, încadrat, se pare, în firescul – nefiresc, a fost “Pe-aicea, cu copiii, nu ca voi”.
Și spun firescul – nefiresc, pentru că am auzit această replică de atâtea ori încât nu-mi pare nimic ieșit din comun să o știu auzită și de Chirilă. Nefirescul pentru că, ni se întâmplă să rostim astfel de replici care, chiar fără să își propună, așază oamenii pe categorii. Oameni ca noi și oameni ca voi. Oameni cu familie, casă, responsabilități. Oameni singuri, eventual într-o continuă căutare, deci, liberi și fără responsabilități.
De o parte, oameni care deveniți părinți au asigurată calitatea de a fi mult mai serioși, mai împovărați și merituoși. Dar și puțin frustrați cu gândul la libertatea pe care au abandonat-o, când au decis să fie părinți (dar asta nemărturisit…).
De cealaltă parte, oameni ce încă mai copilăresc din moment ce, deși au o vârstă, nu contează care, nu au un copil.
Și-atunci, congruentă cu Chirilă, mă întreb și eu dacă a fi cu copiii e o medalie, e un regret pentru ei sau o mustrare pentru cei ce au copii.
Răspunsul cred, nu e greu de găsit. Căci, e puțin din amândouă, deși n-ar trebui să fie din nici una. Tocmai pentru că fiecare avem libertatea de a alege sau, poate, resemnarea de a a accepta o realitate, la un moment dat. Ceea ce nu ne dă dreptul, însă, de a privi spre ceilalți și apoi a-i judeca, indiferent că sunt cu sau fără copii.
Închei, invitându-vă la lectură, indiferent de e Chirilă sau Cioran. Și la a vă bucura de ceea ce aveți sau nu aveți, constatând realitatea celorlalți și mai puțin judecându-i pe ceilalți. Cu ajutorul sau nu al unei doze de educație.
