full screen background image

19 martie – “Povești și norișori”

doza de educatie     Bun găsit, dragii mei!

Zilele trecute, am fost invitată la un exercițiu de creativitate. Cu speranța că vă va plăcea, vi-l propun și vouă: imaginați-vă că dumneavoastră și copilul dumneavoastră sunteți niște norișori colorați pe un cer albastru. Un norișor alb și unul roșu. Și e nevoie de o magie ca cei doi norișori să formeze unul singur, roz. Ca semn de prietenie. Nu e simplu deloc, nu-i așa, să muți într-un desen norișorii unul lângă celălalt… Cam tot atât de greu pe cât este să devii prietenul copilului personal. Acel prieten căruia să-i povestească tot ce a făcut peste zi, cu plăcere și fără frică.

Pentru că am pierdut numărul părinților care se plâng că micul familiei nu povestește nimic din ce a făcut la școală! “Bine”, e răspunsul primit în 95% din cazuri. Iar părintele e foarte nemulțumit că trebuie să scoată cuvintele din gura celui mic, în această privință, cu prea multă greutate. Iar singurul vinovat identificat în astfel de situații este copilul. El este cel ce nu vrea sau nu poate să
povestească.

Am stat să analizez această problemă, căci, trebuie să recunosc că, deși am sperat să nu mi se întâmple și mie, s-a întâmplat. Era la grădiniță, în vremea aceea. Până când i-am spus că e o vrăbiuță ce-l privește pe geam și-mi spune cam ce se întâmplă la grădiniță. Atunci, a fost dispus să-mi completeze povestea înaripatei. Dar cum vrăbiile nu stau să privească și apoi să povestească ce a făcut copilul, că a crescut și e la școală, mă gândesc că și părinții de elevi sunt în căutare de soluții. Cu condiția să înceapă prin a se întreba dacă nu chiar ei sunt vinovații pentru indisponibilitatea copiilor de a povesti.

Poate că de fapt noi, părinții, nu prea știm cum să-i ascultăm pe copii pentru a-i stimula în această direcție. Căci, am putea să ne imaginăm că povestitul copilului este un lichid ce se scurge ca într-o sticlă – ascultarea noastră – luând forma ei. Dacă sticla – ascultarea are o formă deosebită și povestirea va lua o formă interesantă. Dacă auzim doar ce ne spune, în timp ce gândurile noastre sunt îndreptate într-o mulțime de alte direcții, s-ar putea ca juniorul să se oprească din povestit și noi nici să nu ne dăm seama.

E drept că ascultarea necesită timp. Dar dacă vrem, într-adevăr, să-l stimulăm să ne povestească, trebuie ca noi, într-adevăr, să-l ascultăm. Pentru că acesta poate fi motivul pentru care copilul a încetat, sau poate nu a început niciodată să ne istorisească ce face la școală. Faptul că  în realitate nu l-am ascultat niciodată. Și ar mai fi o întrebare pe care să ne-o punem. Noi i-am povestit destule până acum pentru a deveni un model pentru ei?

Închei, reafirmând un lucru în care cred cu tărie, când vorbesc de educarea celor mici. Atunci când o problemă se ivește, primii spre care am putea să ne îndreptăm analiza suntem noi, părinții. Căci, așa cum îi modelăm noi, voluntar de cele mai multe ori, dar și involuntar în multe situații, așa îi avem. Mai buni sau mai puțini buni povestitori, mai apoape sau mai departe de noi, într-un desen cu nori colorați.

O zi cu povești multe, vă doresc! La care să adăugați și educație. În doze pe măsură…

0:00

comments

comments




Notă de informare privind protecţia datelor personale

Acceseaza