Bun găsit, dragii mei!
Vă salut și astăzi, ca și în celelalte zile. Nu întâmplător. O prietenă îmi spunea, la momentul la care începeam administrarea primelor doze de educație, că ar trebui să găsesc formule de început și încheiere originale și care să dea cât mai bine pe radio…
Zâmbesc acum, pentru că, din experiență, știu că nu prea îmi ies lucrurile pe care le fac doar pentru a da bine în fața celorlalți. Ci, mai mult cele pe care le fac cu convingere. Nu doar de dragul meu, ci și al celorlalți. Zâmbesc, deci, pentru că simt că deși am ales să vă salut într-un mod mai puțin inedit, lucrurile ies cum se cuvine. Vă salut ca pe niște oameni ce-mi sunteți apropiați, de care îmi pasă. Căci, așa vă simt, pe cei ce sunteți interesați de educație și alegeți să o consumați în doză zilnică.
Și tind să cred că sunt foarte mulți cei preocupați de creșterea și dezvoltarea adecvată a copiilor lor, chiar dacă ascultă doar ocazional radioul. Și sunt la fel de mulți cei cărora le pasă ca lucrurile să iasă bine, nu doar pentru a culege laude, ci și pentru a face bine în jurul lor.
Am început să citesc, zilele trecute, un articol despre un studiu realizat de un psiholog de la Harvard, legat de cât de mult sunt preocupați părinții să-și învețe copiii ce este compasiunea. Adică să-i învețe să le pese celor mici, de cei din jurul lor. 80% dintre elevii chestionați au spus că părinților le pasă mai mult de fericirea și realizările propriilor copii, decât de gesturile frumoase făcute de aceștia pentru cei din jur. Părinții mei sunt mai mândri de mine dacă iau note mari la școală, decât dacă sunt un membru bun al comunității, în clasă sau la școală – e raspunsul bifat de cei mici, într-un procent covârșitor.
Mărturisesc că n-am avut răbdare să ajung cu lectura articolului până la final și m-am dus în camera fiului meu, să-i adresez aceeași întrebare. Căci, mi s-a întâmplat, în ultima vreme, să realizez că, deși sunt destul de stăpână pe teorie, nu pot pune semnul egalității între ea și practica educării propriului copil. Am vrut deci să am o confirmare sau o infirmare a ceea ce am vrut să dezvolt în el, legat de compasiunea pentru ceilalți.
Mărturisesc că am fost ușurată în momentul în care răspunsul dat de el nu l-a alăturat procentului de 80%. Semn că, de data aceasta, am reușit să transform vorbele în fapte. Automat a venit și întrebarea: Care e motivul pentru care crede că mă bucur mai mult să aflu că se comportă frumos cu ceilalți, decât că a luat o notă bună la școală? Iar răspunsul lui m-a surprins. Plăcut. Pentru că a te comporta cum se cuvine cu ceilalți, a-i ajuta și a-ți păsa de ei, înseamnă să ai mai mulți prieteni. Ceea ce te poate face fericit pe tine, dar și pe ceilalți, pe termen lung. În timp ce o notă bună te poate face fericit doar pe tine și pe termen scurt. Mi-a plăcut mult răspunsul lui și, întorcându-mă să finalizez lectura articolului, mi-am dat seama că a învățat să fie empatic cu ceilalți pentru că a văzut chiar în apropierea lui că asta poate aduce fericire. Lui și celorlalți.
Și m-am gândit că, măcar de dragul acestui răspuns, ce presupune din partea lui și un comportament pe măsură, și tot este suficient să continui să îmi pese la fel de mult de cei ce consumă educație. Căci, sursă a fericirii fiecăruia dintre noi poate fi și fericirea celorlalți. Închei, deci, fericită să știu că micul meu a înțeles cât de important este să-ți pese și de ceilalți. Și, pentru că și mie îmi pasă, vă spun pe final să consumați zilnic o doză de educație.
