full screen background image

3 noiembrie – “Bună ziua, domnule profesor!”

doza de educatie      Astăzi e luni. Și, cu toate că se spune că la noi nici iarba nu crește lunea, marcată fiind de o conversație la care am asistat în week-end, nu mă pot abține să nu vă propun un subiect mai puțin superficial. Și asta pentru că nici nu știu prea bine care e ziua săptămânii în care ar putea crește iarba mai spornic pentru toți românii…

Spuneam de o discuție la care am asistat. Între cadre didactice. Pe care, cu tristețe, am auzit-o de mai multe ori, în diferite cancelarii de școli. Legată de profesori, părinți și copii. Fără să intru în amănunte, discuția era legată de faptul că fiecare profesor trebuie să-și facă bine treaba la locul de muncă. Și nu întâmplător spun locul de muncă. Ci pentru că școala era privită, în polemica iscată de către unii, doar ca un loc de muncă. În care predai eficient, evaluezi obiectiv și cuantifici rezultate. Minimalizând obiectivul principal: acela de a forma caractere, a construi personalități. Deci, profesorul muncește la catedră fără prea multă implicare emoțională, nici în relația cu elevii, nici în cea cu părinții. Fără a investi timp suplimentar celui care este firesc să-l aloci, desigur, și la orele de curs, dar și acasă. Iar relația cu părinții, una de genul furnizor-beneficiar, cu cât mai distantă, cu atât mai bine. Căci, profesorul rămâne în școală și după zece ani, iar copilul și părintele pleacă și, de cele mai multe, ori nu-ți dă nici bună ziua când te întâlnește pe stradă.

Mi s-a părut destul de tristă această polemică, deoarece cel aflat de partea cealaltă a baricadei și care susținea o relație caldă între cei trei, părea să nu găsescă argumentele convingătoare. Punea pasiunea pentru profesie și dragostea pentru copii pe primul plan. Argumente doborâte de aducerea aminte a salariului mic pe care îl are un profesor, de dragostea ce și-o poate revărsa mai bine doar asupra propriului copil, de dăruirea pe care poate să o aibă în lucruri ce-i aduc beneficii imediate, vizibile și, dacă se poate, pe termen lung.

Și mă întreb, acum, cine avea mai multă dreptate? Pentru că e adevărat, se-ntâmplă să fii profesorul unui copil timp de patru ani și, după alți patru, să nu te mai salute. Nici el, nici părintele. Pe de altă parte, mă gândesc că, dacă te-a uitat atât de repede, s-ar putea să nu fi găsit tu, ca profesor, calea cea mai potrivită pentru a-i întipări imaginea ta… fie negativ, fie pozitiv. Indisponibilitatea lui de a saluta poate să însemne eșecul dascălului de a crea și dezvolta această deprindere. Iar salariul unui profesor nu a fost nicicând foarte mare. Și-atunci, când ți-ai ales această profesie ți-ai asumat faptul că nu vei face naveta cu un Ferrari. Și poate beneficiile vizibile și cuantificabile ar putea fi și progresele pe care le face un copil la disciplina ta, tocmai pentru că nu vii la școală ca la un simplu job, ci ca într-un loc în care construiești în fiecare zi ceva. Și, până la urmă, profesor adevărat fiind, nu faci carte cum poți tu mai bine, cu gândul la salutul pe care-l vei primi, peste ani, pe stradă…

Eu, deși mă plâng de la o vreme încoace de calitatea memoriei mele, nu i-am uitat pe foarte mulți dintre profesorii mei. Pe aceia care, dincolo de a preda scrierea ortografică, mi-au spus cum să mă port și de partea cealaltă a zidurilor școlii. Și drept e că mă bucur de fiecare dată când mă opresc pe stradă foștii elevi. Deci sunt un profesor puțin mai norocos. Nu știu cum e în cazul dumneavostră!…

Dar, indiferent de situație, cred că e loc și de salut și de pasiune pentru profesie, așa cum e loc și pentru o doză mică de educație.

0:00

comments

comments




Leave a Reply

avatar

Notă de informare privind protecţia datelor personale

Acceseaza