Chiar zilele trecute am ieșit cu prietenii în parc, împreună cu copiii, mai mari sau mai mici, din dotare.
Parcul plin de forfotă, de glasuri, de bucurie. Ici colo câte un pitic își mai exprimă durerea cauzată de o căzătură sau de faptul că nu a primit încă jucăria pe care a pus ochii, din mâinile altui pitic din preajmă. ,,Normalitate”, gândesc. Cu toate că nici până acum nu sunt sigură că normalitatea mea e în acord cu a altora.
În peisaj însă se strecoară niște siluete ciudate. Mai înalte decât piticii amintiți, dar aduse bine de spate. Cu mers crăcănat și amuzant și cu mâinile ținând strâns un ham ce ar trebui să strunească mișcările prea bruște ale vreunui patruped. Doar că nu e un patruped… ci un alt pitic. În căutarea echilibrului biped, căci e la vârsta învățării mersului de unul singur. Însă în cuplul acesta părinte-copil nu e rost de a găsi ceva de unul singur. Căci cel mic este bine strunit la orice încercare de a o lua la fugă sau de a ridica de pe jos o piatră strălucitoare. E ca într-un teatru de marionete, puțin mai trist însă.
Privind spre cuplurile acestea, m-am întrebat ce ar fi spus bunica Maria, văzând cum atârnă cel mic în ham și cum se ține de șale adultul ce cu greu mai poate sta aplecat.
Probabil că n-ar fi înțeles rostul hamului. Pentru că pe vremea ei copilul învăța mersul, de unul singur, în ritmul lui. Unii dintre copii la 10 luni, alții la 16 luni. Și nu ținea nimeni evidența care și cum a mers mai repede și mai bine. Mergeau întâi de-a bușilea – în patru labe, ca să învețe să își mențină echilibrul, să cadă nepericulos și-și dezvoltau astfel și mușchii. Apoi se ridicau sprijinîndu-se de obiecte sau de mobilier. Iar dacă se întâmpla să cadă, nu era bai. Învățau în felul acesta să se protejeze de căzăturile mai rele, cum să țină mâinile și picioarele. Din instinct.
Dar micuțul de azi cum să o facă, dacă la cel mai mic dezechilibru se simte luat pe sus de hamuri? Nu mai spun că mulți merg pe vârfuri din cauza premergătoarelor în care îi așază părinții prin casă, premergătoare ce nu le permit celor mici să calce cu toată talpa pe sol, dar le permit părinților să-și facă treaba în mai multă liniște…
,,O lume ciudată…”, ar spune bunica Maria. În care cei mari se grăbesc și îi învață și pe cei mici să se grăbească. Și-apoi se plâng de cele ce nu merg bine. O lume în care sunt hamuri nevăzute ce vor să protejeze, dar mai mult încurcă, și pe la 10 și pe la 14 și chiar și pe la 18 ani… O lume în care un răgaz pentru o doză de educație n-ar strica… Răgaz cât să privim cu atenție spre cel mic, ce încearcă de unul singur să rămână în echilibru și să pășească, în lipsa vreunui atelaj…
