Mă gândeam zilele trecute că iarna aceasta este tare frumoasă! La fel de frumoasă ca în vremea copilăriei mele. Cu zăpadă nesfârșită, cu ger ce pișcă obrajii și îngheață picioarele. Ceea ce lipsește, însă, e chiotul copiilor de pe sănii și omul de zăpadă din fața blocului.
Aș putea să găsesc explicații pentru lipsa lor, spunându-mi că parcarea din dreptul geamului de unde privesc iarna e plină de mașini. Că nu au pe unde să alunece săniile, iar omul de zăpadă ar avea o viața scurtă, pentru că sigur s-ar găsi vreun adult morocănos care ar spune că i s-a ocupat locul de parcare, atunci când ar împrăștia neaua de sub nasturii negri ai omului de zăpadă.
Aș putea… dar, de fapt, cred că ar fi doar niște scuze. Pentru mine, cel puțin, care nu mi-am scos prea des juniorul anul acesta la zăpadă. Am făcut o încercare zilele trecute, ultimile din vacanța intersemestrială. O zi în care invitase la el prieteni peste noapte, cu care să-și încarce bateriile înainte de un nou semestru școlar. Atunci am strecurat capul printre uși în camera lui și i-am întrebat dacă nu au chef să iasă afară. La o luptă albă cu bulgări sau să facă un om de săpadă. Bineînțeles că pe fețele lor, situate la un cap înălțime deasupra zâmbetului meu, au mijit tot zâmbete, ce-i drept ironice. Din politețe, însă, nu m-au refuzat direct, ci au încercat să-mi ofere câteva scuze pentru lipsa chefului de a ieși la zăpadă. ,,E frig, nu mi-am luat mănușile, nu suntem atât de pricepuți în a face oameni de zăpadă.” Nici ei nu credeau ce spun… dar a fost un refuz elegant…
M-am gândit atunci că singura șansă de a-i face să se bucure de zăpadă ar fi fost să-i pun să se îmbrace, împrumutându-le arsenalul de fulare și mănuși de prin dulap și să-i scot pe nevrute afară. Chiar dacă pe moment ar fi zis că le-am stricat distracția din fața ecranelor de telefon sau de calculator, sunt sigură ca la întoarcerea de afară ar fi apreciat. Recunosc, însă, că nu am insistat prea mult. De vină o fi fost tot diferența de înălțime… Și am știut în momentul acela că nu din cauza șederii lor în casă zăpada e neîncepută în fața blocului meu. Ci din cauza mea și a părinților ca mine, care renunță să-și mai trimită de la o vârstă copiii afară, la zăpadă, în urma unui refuz elegant. Din motive de frig, de timp sau de multitudinea mașinilor ce se plimbă prin parcare. Nu iarna s-a schimbat! Iarna e la fel de frumoasă! Noi, părinții am făcut-o, dacă ne comparăm cu părinții de altădată. Care nu erau stresați nici de frigul în care se jucau cei mici, nici de neatenția psoibilă a copiilor în prejma unei mașini.
Mă recunosc corigentă anul acesta la distracția în zăpadă. Dar iarna încă nu s-a dus. Poate până la finalul ei mă duc la reexaminare, alături de juniorul familiei. Cu sania, cu patinele, cu schiurile sau cu cele necesare unui om de zăpadă. Ceea ce vă doresc și vouă, în cazul în care ați picat, asemenea mie, examenul iernii.
Leave a Reply